Ar fi mai mult decât surprinzător dacă, prin absurd, am nega faptul că trăirile anxioase nu caracterizează o perioadă pe care o tranzităm deja de ceva timp. Așa cum este și recomandat, de altfel, când discutăm despre subiecte, sarcini sau lucruri complexe în general, privind în secțiune aceste trăiri anxioase putem distinge mai multe surse, care, filtrate mai departe și pe criteriul vârstei, vor returna câteva rezultate foarte interesante. 

Ajungem în acest fel la eco-anxietate, un concept care redă starea de teamă cauzată de aspecte ce țin de zona ecologică sau a ecologiei. Într-o lume în care schimbările climatice se văd, din păcate, cu ochiul liber, eco-anxietatea este o realitate care, ca aproape orice aspect al vieții interioare sau exterioare, se reflectă și în artă. De ce a tinerei generații? Pentru că așa numita „tânără-generație” este nu doar contemporană cu schimbările climatice majore, ci s-a născut propriu-zis în timpul acestor schimbări și/sau mai ales al efectelor, așadar expresia artistică a artiștilor tineri poate reda o perspectivă diferită de cea a celor care au prins și o vreme mai blândă. 

Tensiuni între peisaj și deșertificare emoțională

 Știm faptul că peisajul este unul dintre subiectele principale ale artelor vizuale, evoluția acestuia din zona de estetizare și idealizare a cadrelor naturale către o reprezentare mai fidelă a realității fiind un semn de maturizare, dar și de avertizare din partea artiștilor.

Această transpunere simbolică a crizei climatice prin lucrări cum ar fi expoziția The World to Come: Art in the Age of the Anthropocene, din 2019, din cadrul muzeului de artă din Harn al Universității din Florida. Bazându-se pe șapte teme principale, expoziția explorează vizualitatea stării de fapt a dezastrelor naturale care au la baza expansiunile umane de diferite feluri. Construit ca exercițiu al felului în care artiștii văd „lumea ce va să vină”, acesta a fost receptat pozitiv de către audiență, rezultatul fiind acela al creșterii nivelului de conștientizare asupra problemelor grave de mediu cu care ne confruntăm, în ciuda unui trai aparent lipsit de griji și care se adaptează ușor la fluctuații mari de temperatură sau inundații ocazionale. În fotografia Life of Objects artistei Mary Mattingly, un bolovan imens format din diferite obiecte personale de uz casnic stă peste corpul său nud, anticipând un impact și totuși redând tocmai tensiunea constantă între peisajul exterior prea puțin privit cu atenție din cauza unei deșertificări emoționale. 

Suprasaturați de informații și statistici, această deșertificare este foarte periculoasă pentru că ne poate face imuni la agravarea situației curente, emoțiile noastre intrând într-o stare de amorțire, paradoxal, din cauza suprasolicitării răspunsurilor emoționale la diferite știri. 

Astfel de contexte sunt regăsite în general la artiști care ilustrează peisajul ca ruină, sau care folosesc elemente specifice acestor planuri în diferite instalații sau compoziții. Natura pierdută nu mai este neapărat o urmă a Edenului sau o trimitere la paradisuri pierdute, ci o aducere-aminte că natura, așa cum o avem, este un paradis pe care riscăm să îl pierdem. Georgeta Manea Josan aduce în discuție această temă în mod subtil, în seria sa de Grădini Secrete, unde paradisul pierdut este implicit, iar grădina secretă se delimitează ca spațiu de planul real prin potențialul său de a fi găsită de către cei care își doresc cu adevărat să o găsească. Ochii împrăștiați în compoziție, tonurile destul de neutre și abstractizarea planurilor potențează tocmai aceste aspecte formale ale picturilor, efectul fiind unul de stârnire a curiozității și de ușoară dezolare, în spirit totuși ludic. 

Corpul ca ecou al colapsului 

O altă reprezentare a eco-anxietății este realizată prin alterarea compozițiilor care ilustrează corpul uman. Nu vorbim aici despre zona cyborgilor, așa cum îi teoretizează Donna Haraway, ci despre corpuri care poartă (deja) însemnele schimbărilor climatice, însemne de tipul unor rezultate sau, mai bine zis, consecințe ale utilizării iraționale a resurselor terestre. Chiar și în opere ce nu au în mod predilect o astfel de tematică explicită, cum ar fi nudul Out of this world al Sofiei Ovejeanu, există o cheie de lectură distopică având în vedere elemente cum ar fi perspectiva distorsionată, poziționarea corpului femeii în raport cu o linie roșie, demarcantă, și fundalul colajului care este compus din straturi suprapuse ce par a reda un peisaj dezolant. Această expunere vulnerabilă, nudă, fragilă și totuși sfidătoare în raport cu linia roșie, arată o altă tensiune, și anume cea dintre eliberare și prizonierat. 

O sculptură celebră și intens disputată este The Young Family, a Patriciei Piccinini, care redă în mod hiperrealist corpuri mutante, transgenice, grotești, dar care prin frizarea abjectului reușesc să materializeze tocmai aceste eco-anxietăți analizate. Patricia Piccinini continuă să hibridizeze specii, toate păstrând în aspectul lor elemente umane, lucru care creează sentimente contradictorii de la alienare la apartenență. Și totuși, în operele sale există o componentă surprinzător de explicită, care neutralizează reacția de repulsie inițială aproape la fel de repede: afecțiunea. Creațiile hiperrealiste posedă atribute puternice din zona afecțiunii, a unei inocențe desăvârșite, aura aceasta fiind o ultimă (sau poate primă?) urmă a umanității, o amprentă recognoscibilă a acesteia. 

Ieșind în afara acestui cadru, o lucrare din cadrul WIN Gallery care vine, de asemenea, ca un comentariu la adresa relației omului contemporan cu urbanitatea este Omul în urban, a Ilenei Ștefănescu. Cu un chip supradimensionat și utilizând inclusiv lut pe suprafața pânzei, Ileana Ștefănescu aduce în discuție prin compoziție și materialitate aspecte care țin de relația omului cu orașul, cu urbanitatea. Un ecou al colapsului urban, al dezvoltării fără limite a acestuia, corpul - în acest caz, chipul - simte nevoia să crească, să se expandeze, să își reia poziția dominantă în fața spațiului urban pe care, ironic, tocmai el l-a creat. Ileana Ștefănescu recalibrează dinamica om-oraș prin această poziționare asemănătoare unui David și Goliath. 

Eco-anxietatea nu este doar o stare de spirit trecătoare, ci o amprentă generațională care modelează atât percepția lumii, cât și actul artistic. În fața unei realități tot mai greu de filtrat emoțional, artiștii tineri aleg să nu ofere răspunsuri, ci să formuleze întrebări vizuale, tensiuni, scenarii afective. De la peisaje dizolvate în nostalgie lucidă, la corpuri fragilizate, dar nu complet învinse, lucrările analizate conturează o hartă emoțională a prezentului, în care spațiul natural și cel interior par a fi în același timp amenințate și transformate. 

Arta tinerei generații devine astfel o formă de rezistență în fața indiferenței și o declarație de luciditate, poate singura care mai poate înmuia carapacea emoțională a unei lumi obosite. 

Poate că adevărata regenerare nu începe cu natura, ci cu felul în care reînvățăm să simțim. 

Drd. Andrei Fășie