Peisajul înconjurător, sau chiar cel imaginar, a fost un punct de reper deosebit de important pentru oameni, date fiind atributele sale de cadru în care viața se putea desfășura sau se putea încifra în semnificații. Arta peisagistică reprezintă, în general, arta care redă, în special în pictură, peisaje naturale. Cu subiecte ușor de intuit, cum ar fi pădurile, copacii, munții, râurile, mările și oceanele, priveliștile largi sau chiar grădinile de diferite feluri – arta redării peisajelor se bazează întotdeauna pe compoziții coerente. Pe lângă tablourile în care tema propriu-zisă este peisajul, există de multe ori elemente de artă peisagistică și în fundalul portretelor celebre sau ale tablourilor în care subiectul principal nu este priveliștea. 

Încă de la început, picturile cu această temă au redat vederi ale peisajelor, având în vedere o precizie variabilă, de multe ori imaginația fiind utilizată pentru a completa, modifica sau crea cu totul alte cadre. Tocmai de aceea, din punct de vedere istoric, peisajul pictural s-a păstrat ca subiect de interes până în zilele noastre, când, de multe ori, mesajul unei imagini este puternic amplificat de elementele adiacente. 

Peisajul pictural, reflecție a lumii

Elementele care compun un peisaj au fost, prin prisma pensulelor artiștilor de pe întregul glob, romantizate, poetizate și folosite, în general, ca metafore. Trecând dincolo de decor, peisajul a reprezentat o punte între om și universul exterior, o punere în scenă a emoției și o oglindă a spiritului. Dacă ne uităm la canonul european, de la Giorgione și până la Caspar David Friedrich, natura a reprezentat nu doar un spațiu al contemplației, ci și unul al sublimului. În perioada romantică, peisajele puteau fi reprezentări ale frământărilor interioare, iar pădurile, munții sau furtunile marine reflectau neliniștea, reveria sau revelația. 

Un aspect foarte interesant al secolelor XVII–XVIII este „oglinda Claude”, un obiect optic folosit de artiști și călători pentru a estetiza realitatea. Poate un precursor al actualelor filtre de pe Instagram, oglinda Claude este o suprafață netedă, care oglindește imaginea, dar în culori mai închise, înmuind contururile și intensificând tonalitățile – efectul obținut fiind puternic idealizat. Astăzi, fiecare dintre noi poartă o astfel de oglindă în buzunar: telefonul mobil. Pe de o parte, suprafața sa reflectorizantă este întunecată, efectul produs fiind același cu al instrumentului din secolul XVII; pe de altă parte, filtrele și manipulările digitale ale imaginilor, în scopul obținerii unei naturi mai „instagramabile”, reprezintă o altă formă a acestui efect. Cu toate acestea, uităm că, de multe ori, estetizăm peisaje în suferință și trunchiem, de fapt, realitatea, lucru care relevă nu doar o continuitate a tendinței de a estetiza natura, ci și o distanțare de realitatea ei concretă. 

Criza climatică în arta contemporană    

Secolul XXI va rămâne pentru totdeauna perioada conștientizării crizelor climatice, iar, în stilul său tradițional, arta ocupă un rol activ și extrem de important în acest sens. Dacă înainte puteam vorbi și despre o funcție decorativă a artei peisajului, acum peisajul este o adevărată platformă de confruntare cu realitatea ecologică. Artiști contemporani, cum ar fi Olafur Eliasson sau John Gerrard, dar și numeroși artiști români din scena emergentă, folosesc imaginea naturii nu pentru a liniști, ci tocmai pentru a neliniști. Incendii reprezentate în tușe dense, ape care curg invers sau păduri abandonate sunt repere ale unei arte cu rol de avertisment. Peisajul devine fragil, amenințat, iar estetica este asumată ca mijloc de denunț vizual. 

Aceste forme de manifest propun o ecologie vizuală nouă, în care arta se angajează să urmărească, dincolo de emoția estetică, o direcție activistă, de responsabilizare a privitorului. Funcționând concomitent și ca o personificare a naturii, aceasta suferă, se retrage și ne interpelează direct în scopul unei conștientizări. Ileana Ștefănescu propune subtil un astfel de dialog în pictura Omul în urban, realizată din lut și acrilic pe hârtie. Lucrarea redă un portret destul de schematic, fără trăsături proeminente, care guvernează un bloc la fel de schematic. Prin această juxtapunere și exagerare a ordinului de mărime dintre cele două, efectul produs este unul de reevaluare a relației pe care o avem cu spațiile urbane pe care noi le construim și, implicit, le gestionăm. Din pricina activităților noastre constante, ele ajung să ne guverneze și să impună politici proprii, de multe ori fiind în poziția de a ne subjuga prin dependența noastră absolută față de utilitatea lor. 

Natura ca partener de creație  

Din ce în ce mai mulți artiști renunță la perspectiva romantică asupra naturii ca obiect de reprezentare, alegând mai degrabă calea unui parteneriat cu aceasta. Această abordare implică nu doar teme ecologice, ci și o etică a procesului artistic, în care sunt folosite materiale reciclabile, pigmenți naturali, pânze refolosite sau suporturi alternative. Afirmarea unei relații directe, intuitive chiar, în care etica devine inseparabilă de estetică, dezvăluie intenția clară de a reduce amprenta ecologică a artei fără a sacrifica expresivitatea – dar și de a traduce problemele globale prin viziuni particulare. 

În această zonă a reprezentării se poate vorbi și despre arta Florei Răducan, care păstrează o discreție impresionistă, cu reminiscențe post-impresioniste din pensulația lui Van Gogh. Lucrările sale sunt lăsate să respire, nu sunt constrânse în compoziții rigide. Picturile nu invadează, ci cultivă spațiul. Efectul imediat este o stare meditativă, care reconectează privitorul cu natura și cu un ritm mai lent al lucrurilor – un timp propriu al ei, mai degrabă decât cel al orașelor grăbite. Flora Răducan ne propune o privire lentă, filtrată nu de oglinzi Claude sau de Instagram, ci de expresia ei particulară asupra naturii. Prin tablouri care par că au absorbit inclusiv umezeala din scenele evocate, artista duce pictura peisajelor către un alt nivel, între cel istoric și cel actual, nu prin intervenții directe de eco-art, ci prin sugestii fine, prin stârnirea naturală a unei nevoi ancestrale, umane, de a ne (re)întoarce în natură. 

Peisajul pictural, odinioară spațiu de visare sau de retragere, devine astăzi un teren al lucidității și al acțiunii. De la viziuni poetice la mesaje de criză, natura se transformă în oglindă a propriei noastre degradări, dar și în aliat tăcut al regenerării. Artiștii contemporani nu mai caută doar frumusețea priveliștii, ci adevărul ei: vulnerabil, sfâșiat, dar încă viu. 

Astăzi, când fiecare dintre noi poartă în buzunar o oglindă digitală ce reflectă realități filtrate și dorințe idealizate, pictura peisajului ne reamintește că adevărata privire nu se învață cu un filtru, ci cu o tăcere. Iar în acea tăcere, dacă ne apropiem cu adevărat, putem auzi natura șoptind nu doar ce a fost, ci și ce ar putea fi, dacă ne asumăm, în sfârșit, să o vedem. 

Drd. Andrei Fășie