Când vorbim despre artă, inevitabil ajungem să vorbim și despre emoție, despre subiectivitate, despre celălalt, dar și despre noi înșine. Arta rămâne un liant între simțire și gândire, o punte necesară care ar trebui să ne reamintească permanent cât de important este echilibrul dintre cele două pentru a construi ceva durabil. Cu toate acestea, odată cu avansul tehnologic și cu accentul tot mai mare pus pe intelectualizare, a apărut și un „cost al progresului” pe care îl resimțim în diverse moduri: plasarea emoției pe un plan secundar și pierderea unei raportări autentice la propria dimensiune afectivă. Mai mult, în încercarea de a recupera această distanță dintre noi și noi, apare adesea o tendință de polarizare emoțională, iar în lipsa unor instrumente clare de înțelegere ajungem să oscilăm constant între diverse extreme afective. 

În ciuda acestei intelectualizări, în arta contemporană emoția rămâne un criteriu esențial în aprecierea exprimată de public, de cele mai multe ori având la bază nevoia profundă de regăsire. Iar această regăsire este cu atât mai valoroasă cu cât este mai completă: printr-o artă care reflectă și aspecte emoționale ne putem oglindi într-un mod mai întregitor. În plus, arta își păstrează forța de atracție și prin efectul său de halou, bazat pe un principiu simplu — cel al asocierii. Astfel, aceste două efecte produc un rezultat cu valoare moralizatoare: haloul și emoția funcționează ca impulsuri care pot orienta aspirațiile noastre către zone mai înalte ale propriei ființe. 

Emoția ca intenție artistică

Dacă privim din perspectiva intenției autorului, există numeroase exemple în care, inclusiv la nivel declarativ, artiștii afirmă că doresc să suscite în privitor o anumită emoție. Astfel, emoția se mută din zona unui simplu rezultat în zona unui rezultat așteptat. 

Un exemplu autohton în acest sens este Mircea Cantor, artist român recunoscut pe plan internațional pentru criticile aduse, în special, aspectelor negative ale globalizării. Folosește, în general, obiecte ready-made pentru instalațiile sale, reușind să creeze emoție prin abordarea subiectelor într-o manieră mai puțin convențională sau prin asocieri creative. O astfel de creație este Breath Separator, un perete de sticlă realizat din panouri ce poartă amprentele artistului. Sârma ghimpată din cadrul instalației marchează și delimitează spații, caracterul ei aici fiind de element care semnalează trecerea dintr-un spațiu figurat într-unul real. Alăturarea acestor elemente produce un efect ostil la nivel personal, iar absența este semnalată tocmai prin prezența amprentelor. Așa cum spunea și Marina Abramović: „arta trebuie să te facă să simți înainte să gândești”, lucru pe care îl subliniază în numeroase instalații și performance-uri. 

O altă artistă care dorește să „umple privitorul de iubire și frică simultan” este Yayoi Kusama. Prin celebrele Infinity Mirror Rooms, ea imersează privitorul în spații care, prin reflexiile infinite, îl conduc într-o stare de confuzie datorată lipsei orizontului și aparentului spațiu fără margini. De la un posibil extaz afectiv, datorat luminilor care te înconjoară, la anxietatea existențială a acestui spațiu infinit copleșitor, Yayoi Kusama interacționează direct cu emoțiile audienței sale. 

Estetica afectivă și manipularea emoției 

Partea dificilă, atunci când vorbim despre opere care abordează dimensiunea afectivă, este să distingem între lucrările cu adevărat emoționante și cele care încearcă să instrumentalizeze emoția în scopul capitalizării atenției. Datorită naturii inerent personale și subiective a acestei dimensiuni, este foarte ușor de înțeles de ce o astfel de abordare ar fi de interes pentru actorii cultural-artistici. 

Un exemplu de utilizare pozitivă a acestei estetici poate fi observat în picturile lui Șerban Savu. Fără îndoială, melancolia din pânzele sale este resimțită imediat — mai ales dacă noi, ca privitori, rezonăm cu spațiile reprezentate. Compoziția riguroasă, perspectiva distanțată și detaliile sugerate sumar contribuie la liniștea generală a tablourilor, care surprind printr-o emoție nostalgic-reflexivă, nu prin trăiri efervescente. Aceste atribute au condus și la succesul artistului pe plan național și internațional, lucru vizibil și prin faptul că pavilionul României a fost reprezentat de el în cadrul Bienalei de Artă de la Viena din 2024. 

La polul opus putem discuta opere controversate care au șocat și continuă să o facă, precum cele ale artistului german Hermann Nitsch. Sunt binecunoscute performance-urile în care a folosit carcase de animale și sânge real în contexte religioase, menite să treacă privitorul prin dezgust până la un posibil catharsis. În ciuda reproșurilor, a oprobriului și chiar a proceselor intentate, faima sa a avut de câștigat și rămâne un artist prezent în numeroase galerii, muzee și colecții din lume. Această manipulare a emoției prin reprezentări care pot părea blasfemice, prin tratarea directă a abjectului și prin materialele folosite sfidează normele, utilizând capitalul emoțional al audienței și consolidând notorietatea artistului. 

Emoția este prezentă mereu atunci când vorbim despre artă, iar instrumentalizarea ei rămâne o posibilitate constantă pentru artiști. Emoție din abundență regăsim, de pildă, în operele Danielei Grapă, recunoscută nu pentru manipularea sentimentelor, ci pentru aducerea lor la suprafață și confruntarea privitorului. În multe dintre lucrările sale trăirile sunt puternice și evocatoare; nuanțele de mov indică un proces creativ complex, cu un rezultat tulburător și magnetizant. Tablourile Danielei Grapă au propria gravitație, privirile și emoțiile noastre fiind prinse în orbita acestora. 

Într-o perioadă în care tehnologia, conceptul și piața par să dicteze ritmul artei, emoția rămâne punctul de condensare în care privitorul devine mai mult decât martor: devine participant la propria-i descoperire. Am văzut cum artiștii pot amplifica, vindeca sau manipula această resursă, de la rigoarea melancolică a lui Șerban Savu la denudarea afectivă din pânzele Danielei Grapă și cum, în extrema cealaltă, spectaculosul gol caută aplauze rapide. Emoția autentică nu este un efect special, ci o arhitectură subtilă de semn, material și memorie, care rezistă timpului tocmai pentru că nu negociază cu el. De aceea, adevărata întrebare nu este dacă mai avem nevoie de emoție în artă, ci dacă mai avem curajul să ne lăsăm schimbați de ea. Iar răspunsul stă, inevitabil, în sinapsele noastre afective. 

Drd. Andrei Fășie