Interviu Ana Rus by WIN Gallery

Chapeau interviu: Artist plastic și sculptor de o profunzime remarcabilă, Ana Rus s-a născut în 1947, la sud de fosta Cetate a Ungurașului, lângă Cluj. Cu o carieră prolifică, a fost distinsă în 2003 cu Diploma de onoare „Solidaritatea prin artă” de către Guvernul României, urmată în 2004 de Ordinul „Meritul Cultural în Grad de Cavaler”. Cetățean de Onoare al orașului Cannes, unde a obținut medalia de aur, artista are în palmares 31 de lucrări de for public, inclusiv în Chicago, și este prezentă în colecții de prestigiu din România, Ungaria, SUA, Franța, Belgia și Italia. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, sculptura sa se distinge prin viziuni reflexiv-poetice, explorând teme sociale, spirituale și tradiționale, fără a se lăsa prinsă în capcanele platitudinii. Lucrările sale reflectă o reverie și o profundă reculegere intimă, invitând privitorul să mediteze asupra esenței umane.

WIN Gallery: Respect, rigoare și acuratețe - acestea sunt cele trei elemente primordiale care v-au definit cariera, păstrând spiritul materialelor și temelor alese. În acest context, nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că vi se spunea „Ana-Veselia”...

Ana Rus: Când eram mică, aveam adesea un zâmbet pe față, indiferent de problemele prin care treceam sau pe care le vedeam în jur. Asta am învățat de la tatăl meu: niciodată să nu arăți publicului problemele tale personale și de familie, deoarece tu singur ajungi să ți le rezolvi în cele din urmă, în intimitatea ta, nu publicul. Și nu prin public. Așa că această veselie din interiorul meu, nedisimulată, se observă și în lucrările mele. Ele nu sunt triste, ba chiar mi s-a spus că ele cer să fie mângâiate și admirate. Probabil că Veselia, așa cum eram alintată înainte, se observă în tot ceea ce fac.

ana-rus-si-marinela-mantescu-win-gallery

Ana Rus și Marinela Măntescu la WIN Galllery

WIN Gallery: Cum percepeți rolul artei în societate, rolul creației în viața de zi cu zi, dar și impactul pe care îl poate avea arta în actualul context social?

Ana Rus: Ce stă în spatele unei creații este cultura pe care o ai, educația pe care ți-ai însușit-o, cunoașterea lumii, a naturii. Trecerea de la individ la societate, de la arta locală la cultura globală are legătură cu modul în care cunoști tradiția poporului din care provii și credința pe care o ai și care nu trebuie să lipsească din nicio activitate, din niciun demers. Nu o spun eu, a spus-o și Goethe: limba maternă a Europei este religia, este Biblia. După care urmează cultura și civilizația Europeană, ceea ce se vede și se simte în tot parcursul istoriei. Creștinismul a ajutat foarte mult deoarece ne-a ținut uniți. Până la urmă, mitul creației se axează pe ideea de bine și rău, de lupta Binelui cu Răul. Și de multe ori, dacă nu ai un Crez, dacă nu crezi în Dumnezeu, în Binele care e mai presus de tine, atunci Răul va triumfa.

Ana Rus, Geneza

WIN Gallery: Considerați că pot exista în același timp, într-o operă de artă, atât fațete ale Binelui, cât și ale Răului?

Ana Rus: Ah, da! Bineînțeles! Dacă, spre exemplu, mergi la o expoziție colectivă, îți vei da seama singur, ca privitor, de artistul care este optimist – care are, deci partea bună, bunătatea din suflet – și de artistul care este pesimist, apăsat, îngândurat. Artistul, în lucrările lui, pune ceva din el, iar această operă de artă devine o carte deschisă. Astfel, privitorul îl poate „citi” cu ușurință pe acest autor, cu toate problemele, neajunsurile, apăsările sau fericirile sale.

sfanta-elena-detaliu-din-atelierul-artistei

Sfânta Elena - detaliu din atelierul artistei

WIN Gallery: Care au fost acele momente de mare intensitate sufletească, de cumpănă sau de reflecție care v-au marcat parcursul artistic?

Ana Rus: Într-o carieră de artist se întâmplă multe lucruri, unele bune, altele mai puțin bune. Important este să le alegi pe acelea pozitive care te ajută să mergi mai departe. Cred sincer în puterea optimismului care ne poate ajuta să trecem peste acele greutăți, peste acele obstacole inerente în orice activitate. De fel, sunt o persoană optimistă, așa încât am văzut orice „șut” proverbial drept un pas înainte care m-a ajutat să-mi redefinesc modul în care percep arta. Desigur, invidia, răutățile sunt mari, iar noi suntem puțini ca artiști. Mai mult, ca femeie într-un domeniu eminamente masculin – sculptura – am avut enorm de multe de depășit. Dar mi-am văzut de drumul meu, n-am dat curs invidiilor și răutăților și am ajuns exact acolo unde trebuia să ajung. Sculptura este considerată o artă masculină, dar eu nu sunt de acord. Nu este adevărat. Desigur, ai nevoie de forță, ai nevoie de mușchi. Dar asta vine odată cu echipa pe care ți-o formezi. Importantă este ideea, conceptul, ce vrei să spui și ce faci cu acestea pentru a le transpune într-o operă de artă.

ana-rus-marinela-mantescu-si-invitati-la-win-gallery

Ana Rus, Marinela Măntescu și invitați la WIN Gallery

WIN Gallery: Au existat colegi bărbați, sculptori, care v-au pus la îndoială talentul sau puterea de creație? Care v-au provocat din punct de vedere artistic?

Ana Rus: Sigur că da! Nu-mi place să mă apăr prin a acuza pe altcineva, prin a arăta cu degetul sau prin a menționa cu nume și prenume, dar au fost, asta e clar. Stând față în față cu ei și întrebând la modul colegial: „dacă mă cunoști atât de bine și știi ce activitatea am, știi ce am făcut până acum.. de ce ești împotriva mea?” am aflat în acest fel niște răspunsuri interesante. Venind de la Cluj destul de târziu în București, în 1986, nu aveam atelier de lucru. Am trimis adrese către Uniunea Artiștilor Plastici să mi se acorde un spațiu pentru a putea duce mai departe activitatea, dar n-am primit niciun răspuns. Până la urmă m-am chinuit și am reușit să găsesc spații, dar am fost evacuată de vreo 3 ori, din 3 ateliere diferite. Așa cum era perioada atunci, nu aveam un punct stabil de lucru. Am ajuns, după 1990, la o cunoștință din partea soțului meu, care mi-a acordat o cameră undeva într-un spațiu din curtea casei pentru a o folosi pe post de atelier. Și am stat acolo până când persoana respectivă s-a prăpădit, iar după Anul Nou am fost evacuată cu forța și de acolo. S-au pierdut multe lucrări, s-au pierdut multe idei deoarece erau în ipsos, dar astea au fost până la urmă lecțiile vieții de artist.

ana-rus-concert-pentru-vioara-win-gallery

Ana Rus - Concert pentru vioară

WIN Gallery: Puțină lume înțelege cu adevărat ce se află în spatele unei sculpturi, cum ia naștere o primă idee, ce presupune travaliul de a transforma piatra, lemnul și metalul într-o operă de artă. Cum vă raportați la acest proces al devenirii?

Ana Rus: Normal, ca orice drum, totul începe cu primul pas. Acest prim pas în crearea unei opere este ideea, iar ideile vin de nu-știi-de-unde... Ba știi de unde! Vin de la Dumnezeu, sub diverse forme... Ți le trimite pe drum, ți le trimite noaptea în somn, prin vis. Și te trezești și îți dai seama că ai găsit o rezolvare, ai găsit continuare la ceva ce nu știai cum să dezvolți. De aici pleacă sămânța de idee, dar e muncă multă, e un calvar. Desigur, e un „calvar” dorit și iubit, e un proces prin care te deschizi spre opera de artă, dar și ea se deschide spre tine. Urmează schițe, mici desene, o joacă pe hârtie, apoi schimbi, modifici; este o luptă cu tine și cu acea idee, până când se „coace” într-o lucrare finită, completă. Aceste etape sunt valabile pentru orice artist, fie el muzician, pictor, sculptor. Munca în atelier este aerul, este oxigenul lui. Este viața însăși! Dar scoate-l din mediul acela și nu mai poți să faci nimic cu el.

Ana Rus - Misterul Evei (detaliu Cuplu)

WIN Gallery: Copilăria petrecută într-un crâmpei de natură, într-o casă izolată de lângă Cetatea Ungurașului, vă mai influențează și astăzi viziunea artistică?

Ana Rus: Am venit pe lume într-un sat din Ardeal, lânga Cluj, numit Batin. Era un aprilie frumos, chiar în Joia Mare din săptamâna Patimilor. Locul de naştere a fost în vârful dealului, într-o casă izolată, aşezată în mijlocul naturii. Ca orice om, ca orice copil, venim pe lume într-un ceas pe care nu-l hotărâm noi, într-o lume necunoscută, nevăzută, și începem să facem explorări. Mai întâi în propria familie, apoi prin vecini, tot explorăm, tot explorăm și ajungem la maturitate. Desigur că anii copilăriei mi-au influențat subconștientul, mai ales că simt ideile respective cum vin noaptea, prin vis, și cum le prelucrează subconștintul.

Copilăria mea a fost și ușoară, și grea. Și frumoasă, și urâtă. M-am născut sub Rege, dar am crescut sub comunism. În regimul comunist eu m-am format, dar nu vreau să fac apologia niciunui regim. Ca optimist, pot să spun că am luat doar partea bună din ceea ce am primit.

Ana Rus - Misterul Evei (detaliu Eva)

Am crescut într-o familie cu şase fraţi, am fost Prâslea, dar nu am fost nicidecum vreo răsfățată. Eram 3 fete și 3 băieți. Aveam un an și cinci luni când mama s-a prăpădit și, din spusele fraţilor mai mari, am aflat că plângeam mult. O strigam pe mama şi plângeam. Ca să tac, ei s-au gândit să-mi pună în mână cuţitul de tăiat pâine și brusc mă linișteam. Foloseam cuțitul ca să crestez de zor spătarul lăzii de zestre. Probabil că atunci a fost momentul când mi-am ales calea destinului. Ulterior, ani mai târziu, începusem să fur din dălţile tatălui meu, care era dulgher, cizmar şi sculptor de troiţe, un meşter în prelucrarea lemnului. Văzându-l pe tata că lucra și seara, și ziua, cioplea în lemn, dar avea și rolul de mamă, prieten, psiholog, zidar, tâmplar... mi-am dat seama că el a fost cel care m-a influențat și ajutat cel mai mult să ajung unde sunt astăzi. Iar norocul de a avea o casă sus pe dea, înconjurată de păsări cântătoare, de pomi înfloriți, de privighetori noapte de noapte, de cele două pârâiașe în preajmă, toate astea au fost raiul de unde a pornit totul și de acolo a pornit și inspirația mea pentru anumite sculpturi sau tematici.

„Ofrandă” este o lucrare, un bust de tânără, influențată de amintirea terminării secerișului la țară. La noi se făcea clacă, adică se adunau rudele, oamenii din sat și se ajutau reciproc pentru a termina în timp util lucrul pământului. La terminarea secerișului se făcea un colac mare, un snop de grâu și coronițe de spice împletite cu florile câmpului pe care fetele și le puneau pe cap. Cu această pâine, cu snopul de grâu și cu toți oamenii adunați, se mergea la biserică unde era așteptat preoptul pentru a le binecuvânta. Această „Ofrandă” se află azi într-o colecție particulară la Cluj.

WIN Gallery: Cum considerați că s-a schimbat percepția publicului asupra artei contemporane, în special în România, de la începuturile carierei dumneavoastră și până în prezent?

Ana Rus: În artă nimic nu este nou, nimic nu este vechi, totul este prezent. Depinde cum percepi modul în care ideile pe care le primești de la Dumnezeu se așează într-o nouă formă. Natura creează inspirația, iar omul fie completează, fie strică. Se spune că artiștii sunt ucenicii lui Dumnezeu pe care i-a trimis pe Pământ pentru a-i continua creația. Eu asta încerc de fapt să fac, să văd într-o creangă ruptă sau într-o rădăcină că-i lipsește ceva. Și încerc să completez, să fac acel „ceva” să devină întreg. Dar este un întreg văzut de mine, pe care i-l propun și privitorului, publicului să încerce să vadă dacă am reușit sau nu am reușit să formez acel întreg. Sigur că natura te inspiră, astfel că folosesc aceste elemente cu adăugirea și ideile pe care le primesc și pe care mi le transmite forma respectivă.

Ana Rus - Germinație

WIN Gallery: Care sunt acei artiști sau curente care v-au influențat lucrările? De unde provin resursele de inspirație pe care le folosiți în procesul artistic?

Ana Rus: Paciurea este unul dintre artiștii români care pot spune că mă inspiră. Altul ar fi Cornel Medrea pentru forța și conținutul lucrărilor sale. Dacă forma nu are conținut, este o formă goală care nu transmite absolut nimic. Desigur că mai e și maestrul meu, Virgil Fulicea și, înainte de el, profesorul pe care l-am avut în anii de formare la Liceul de Arte din Cluj, Andras Markos, și el tot sculptor.

Ana Rus - Detaliu din atelierul artistei

WIN Gallery: Lucrările dumneavoastră se oferă privitorului dintr-o perspectivă mai degrabă reflexivă și poetică. Ce mesaj doriți să transmiteți privitorului, cum ar trebui să se raporteze și să se uite la sculptura dvs.?

Ana Rus: Noi artiștii avem, la bază, educația, autocunoașterea și cultura din care ne tragem. Aceste lucruri sunt asimilate, filtrate prin gândirea personală, prin cultura și educația pe care ai primit-o și este normal că nu faci artă de dragul artei, ci să faci pentru public, pentru iubitorul de frumos. Prin artă poți face o educație estetică, o ordonare și o disciplinare a creierului pe care nu reușești să le faci decât prin matematică. Arta și matematica disciplinează omul. De aceea este foarte importantă arta în societate. Ea se oglindește la nivelul societății în care trăiești și este strict legată de educația „consumatorului” respectiv. Și referitor la ce am spus mai devreme: dacă dai publicului o formă goală, să nu te aștepți la o admirație sau la un rezultat pozitiv. Va trece pe lângă ea, neobservând-o. De multe ori poate chiar îl enervează că stă acolo, că trece zilnic pe lângă ea și nu-i comunică nimic. Poate că din lipsă de educație estetică – atât în familie cât și în școală – vedem atât de mult vandalism asupra operelor de artă. Există o tendință de vandalism și asta denotă lipsă de educație în primul rând.

Ana Rus - Eva

WIN Gallery: Dacă ați putea să vă întoarceți în timp, ce sfaturi i-ați oferi tinerei Ana Rus, aflată la început de drum? Dar artiștilor care își doresc să îmbine arta cu provocările sociale și spirituale?

Ana Rus: Ce i-aș recomanda domnișoarei Ana Rus? Să meargă mai departe pe drumul pe care l-a început, un drum lung și frumos, din care primul pas este deja făcut, așa cum spuneam puțin mai devreme. Nu știu unde am ajuns pe acel drum, dar sunt sigură că este bine. I-aș recomanda să creadă în ea și să creadă în Dumnezeu, pe care de fiecare dată l-am simțit lângă mine, am simțit că îmi trimite ideile, că-mi dă puterea să duc mai departe sarcina pe care mi-a încredințat-o. I-aș mai spune Anei Rus să fie tot timpul cu zâmbetul pe buze și să meargă neabătut pe drumul pe care și l-a ales. Tatăl meu m-a întrebat în timpul liceului, ca orice părinte grijuliu, ce mă văd făcând mai departe? Eu îi răspundem că nu știu, dar el, venind de pe front, văzând tot chinul și suferința celor de acolo, încerca să mă îndrume spre medicină, să mă fac doctor. Dar eu îi răspundeam „Tată, dar mie asta nu-mi place” și până la urmă m-a lăsat în plata Domului să fac ce-mi place. Astfel, aș vrea să transmit atât părinților, cât mai ales copiilor care au o scânteie de talent, să-și urmeze acea scânteie și să facă foc. Să nu lase la nivel de intenție, să facă flacără din pasiunea lor. Iar pe acea flacără să o ducă mai departe, să o țină aprinsă. Deoarece, atunci când faci ceva cu plăcere, nu simți greul. Eu pot să o spun: ca femeie, în sculptură, nu simt greul, deși e uneori foarte greu. Dar o fac cu plăcere.

Ana Rus - Fructul iubirii

WIN Gallery: Dintre frații dumneavoastră a mai fost cineva care s-a îndreptat spre o carieră în artă?

Ana Rus: Toți cei 6 frați am devenit, sub o fomră sau alta, artiști! Cu toții aveam acest simț al artei, al esteticului, dar din păcate, datorită vremurilor, unii dintre ei nu au mers mai departe și nu și-au dezvoltat acest simț. Fratele mai mare, Vasile Rus Batin, a deveit tot scupltor, și eu, mezina familiei, am încheiat plutonul. Noi ne-am urmat pasiunea pentru artă sub formă de profesie. Până la urmă, în sculptură nu cauți perfecțiunea meşteşugărească și cu atât mai puțin, poleiala formală de care vorbeam mai devreme. Am preferat să rămân discretă în abordare, să lucrez la mine, cu mine, prin introspecție, ceea ce oferă lucărilor mele o stare de spirit, forța unui sentiment din care se poate naşte eternitatea.

Interviu realizat de Ioana-Raluca Zamfir,
artist vizual și doctor în cinematografie și mass-media