Sculptura și volumul visului uman

Dacă atunci când vorbim despre pictură suntem limitați de spațiul bidimensional pe care îl cucerim construind noi dimensiuni, sculptura este arta care nu se limitează la suprafețe, cucerind ea spațiul prin formele tridimensionale. Una dintre cele mai vechi forme de artă, ea reprezintă încă din preistorie un mijloc prin care omul și-a exprimat viziunea asupra lumii. Arta sculpturală a evoluat constant, de la statui votive și basoreliefuri, la instalații sculpturale contemporane adaptate noilor tehnologii și contexte culturale.

În ciuda aparențelor, sculptura nu este o artă pur decorativă sau care să se bazeze exclusiv pe o reprezentare a realității, ci este un mod de a structura spațiul și de a aduce în planul real, material, concepte abstracte, care de multe ori relevă adevăruri universale intangibile altfel. Istoric vorbind, în Antichitate sculptura era unul dintre mijloacele de glorificare a liderilor sau zeilor, ulterior evoluând în direcția bine-cunoscută a credințelor religioase, unde sculptura a atins forme desăvârșite care înfioară până în zilele noastre, privitorii. Astăzi - sculptura contemporană este un teritoriu fertil al experimentului și al reprezentărilor ce ne impun o reflecție asupra condiției umane, un imperativ al vremurilor noastre.

Atunci când discutăm despre sculptură, volumul este un aspect principal esențial în înțelegerea operelor. Indiferent de aspectul său monumental sau miniatural, privitorul trebuie să se raporteze la obiectul de artă altfel decât ar face-o cu alte opere vizuale, volumele redefinind spațiul și dictând o relație dinamică între obiect, lumină și umbră. Mai mult decât atât, sculptura se reinventează constant depășindu-și limitele și mediul uzual constituit de piatră, bronz și lemn spre noi medii cum ar fi plasticul, metalul industrial, lumina sau chiar materii reciclate sau reciclabile.

Pentru români, luna februarie este o lună deosebit de importantă atunci când vine vorba de cultură, și mai ales de sculptură, aceasta fiind luna când s-a născut când cel mai cunoscut sculptor român, Constantin Brâncuși. În acest cadru comemorativ, Brâncuși reușește să actualizeze nu doar importanța operelor sale într-un context global, ci să readucă în atenția noastră felul în care sculptura transcende materia, devenind o formă de gândire vizuală și o punte între trecut, prezent și viitor. În această călătorie a formelor, vom explora universul ideatic a 3 sculptori români care au marcat cultura universală: Dimitrie Paciurea, Constantin Brâncuși și Paul Neagu.

Dimitrie Paciurea – Sculptorul Visului și al Fantasticului

Începutul secolului XX este marcat de operele unui sculptor român care a ales să privească dincolo de real inspirându-se și incluzând elemente și trăsături onirice în sculpturile lui. Dalta sa a cioplit necontenit materia fizică, scoțând la iveală nu doar busturi și statui cu teme comune, ci și materializări fantastice - cele mai cunoscute fiind Himerele, dar și ansamblul statuar Giganții și Nimfa Adormită inițial destinat Parcului Carol I din București, ulterior reamenajat prin mutarea nimfei în Parcul Regele Mihai I.

Dimitrie Paciurea se distinge în peisajul autohton al vremii este decizia sa curajoasă de a nu se rezuma la un stil sculptural academic-realist, ci abordarea unui stil simbolist, care recurge inclusiv la mituri, care a explorat creaturi fantastice și forme expresioniste menite să transpună în planul extern frământările interioare ale omului modern. Lucrările sale îmbină elemente umane și animale, hibrizii creați trimițând spre lumea visului, spre fantastic, prin accentuarea detaliilor și a texturilor care capătă un dramatism aparte. Această tehnică îl apropie de expresionismul european al vremii, depărtându-l în același timp de tendințele simplificatoare ale modernismului.

Ce ar fi de reținut de aici? Sculptorul Dimitrie Paciurea a explorat cu curaj zona de dincolo de realitate, constituindu-se într-un pionier al sculpturii simboliste românești, demonstrând cu această artă nu trebuie să fie doar o reprezentare a realității, ci și o expresie a lumii interioare a artistului.

Constantin Brâncuși – Sculptorul Esenței și al Infinitului

Cel mai influent sculptor român la nivel mondial, considerat și părinte al sculpturii române, este Constatin Brâncuși, aniversat pe 19 februarie cu mare fast, la nivelul întregii țări. Intuitiv încă de la început, esențializarea propusă de Brâncuși a rupt, pe de o parte, tradiția figurativă, și a redefinit, pe de altă parte, raportul dintre obiect și spațiu. Această distanțare de tradiție are loc printr-o tehnică ce pune accentul pe un proces de abstractizare și simplicizare, eliminând din detaliile descriptive și reducând formele la esențele lor geometrice, obținându-se un simbol care topește în el contrariile și elementele esențiale ale operelor.

Astfel de exemple pot fi observate în toate operele sale, exemple notabile fiind Coloana Infinitului, Sărutul sau Măiastra. Toate sunt reprezentative pentru viziunea sa în care forma este redusă la structurile sale primare, echilibrul dintre partea geometrică și partea sensibilă fiind întotdeauna păstrat cu sfințenie. Spre deosebire de Paciurea, spre exemplu, care accentua detaliile expresioniste, Brâncuși elimină orice element superfluu, volumele pure vorbind în mod direct, tuturor, despre esența lucrurilor.

Constantin Brâncuși deschide în acest fel un drum nou în artă, drum care va duce către minimalismul și abstractizarea caracteristice cele de-a doua jumătăți a secolului XX, continuate până astăzi. Această reinventare în cheie personală, prin purificarea formelor și menținerea vie a esențelor - reprezintă cheia pe care Brâncuși a sculptat-o, și cu care a deschis porțile unui nou capitol în arta sculpturală internațională.

Paul Neagu – Sculptura ca Proces și Interacțiune

Tot în februarie, pe 22, este născut și sculptorul Paul Neagu - recunoscut la nivel mondial ca având cea mai mare importanță în arta sculpturală după Brâncuși. Paul Neagu aduce și el o direcție nouă în această artă, prin abordarea zonei conceptuale și a sculpturii interactive cu ajutorul structurilor modulare, dar și prin implicarea privitorilor în actul artistic.

Paul Neagu propune un dialog între formă și funcție, sculpturile sale făcând o întoarcere către simbolic în cheie geometrică, interacțiunea și mișcarea asigurând un dinamism vital înțelegerii operelor sale. Dacă Brâncuși esențializa forma, Neagu ne face atenți la proces și modul în care formele și volumele pot genera noi experiențe vizuale și tactile.

Tehnica sa experimentală extinde, din nou, granițele sculpturii, creionând o tangentă cu ideea de performance sau chiar instalație. O dovadă a influenței și a moștenirii sale este Anish Kapoor, unul dintre cei mai recunoscuți sculptori la nivel mondial din prezent.

Vedem, așadar, cum în sculptura românească aceste 3 nume esențiale - Dimitrie Paciurea, Constantin Brâncuși și Paul Neagu - definesc 3 direcții fundamentale ale artei: utilizarea simbolului și a mitologiei pentru evocarea universurilor interioare, esențializarea formei și utilizarea volumelor pure, și înțelegerea artei sculpturale într-un context conceptual-interactiv unde experimentul și experiența se pot redefini.

În acest fel, în ciuda persistenței de lungă durată a operelor sculpturale, ea se remarcă nu doar prin reprezentările tridimensionale ale realității, ci și ca mijloc de explorare a spațiului, materiei și ideii. Acești artiști, împreună cu mulți alți sculptori români de seamă, contribuie necontenit la dezvoltarea sculpturii europene și mondiale - iar astăzi influența lor continuă să fie resimțită, moștenirea acestora fiind scrisă nu doar în piatră și marmură, ci și în memoria colectivă a întregii omeniri.

Sculptura rămâne, prin aceste lucruri, o artă a dialogului dintre trecut și viitor.

Drd. Andrei Fășie