WIN Gallery: Există vreun stil anume care vă atrage în mod deosebit? Poate cel figurativ sau cel abstract?
Aida Ivan: Nu neapărat. Nu am o educație amplă [în domeniu], nu sunt ca voi care știți toate detaliile. Mie trebuie să-mi trezească ceva în suflet. Dacă îmi trezește o emoție pozitivă - că poate să-mi trezească și invers - dar dacă îmi trezește o emoție pozitivă, pentru mine e [cel mai important], așa cum a fost când am văzut tabloul pe care l-am cumpărat. Erau mai multe din aceeași serie. M-am uitat și la acelea. Toate erau frumoase, dar era ceva cu acesta. [...]. Dacă mă întreb rațional, nu știu să spun de ce mi-o fi adus aminte, probabil, de trandafirii cei roșii pe care îi îngrijeam cu bunica mea care avea pasiunea asta, de a îngriji trandafiri. Dar nici nu cred că asta este important. Îmi place în fiecare dimineață când mă trezesc, la cinci, cinci și jumătate, să mă așez în fața lui, unde am fotoliul meu de studiu, unde citesc și meditez. [...]. Și asta e tot ce contează pentru mine.
WIN Gallery: Și te ajută inclusiv la meditație acest tablou? Are un impact?
Aida Ivan: Uite, nu m-am gândit, e o întrebare bună. Nu știu dacă mă ajută la meditat, pentru că meditez dinainte să-l am în locul acela, dar în mod cert îmi modifică starea, adică îmi încep ziua cu zâmbetul pe buze.
WIN Gallery: Aveți un artist român favorit?
Aida Ivan: Piliuță a fost prieten de familie cu nașii mei de botez. Și când a murit nașa mea, [...] mi-a lăsat moștenire tot, inclusiv colecția ei de Piliuță, pe care i-am cedat-o soției sale, acum câțiva ani. Îmi plăcea Piliuță, toate tablourile lui aveau ceva… Și mai este o pictoriță pe care nu reușesc să o identific, o pictoriță din Brașov, Emilie, știu că a fost dizidentă politic, dar nu-mi amintesc numele de familie. Tot așa am cumpărat, de la hotel Aro, unde avea expozițiile, o expoziție întreagă. În continuare am tablourile ei în casă. Sunt foarte frumoase și, din nou, îmi dau o stare plăcută. [...]. Îmi plac foarte mult magazinele de antichități, de exemplu, și am tot felul de icoane pe care le-am luat de acolo, cu care am rezonat. Sau știu eu ce tablou, poate no name, al cuiva care nu e vreo celebritate, dar dacă mie mi-a spus ceva, a fost suficient. Adică dacă sufletul a vorbit, atunci a fost suficient.
WIN Gallery: Și, pe plan internațional, e ceva care vă atrage? Un artist, sau un curent, sau o galerie?
Aida Ivan: Pot să spun ce nu mă atrage. Nu mă atrage șmecheria [deoarece] merg cu sufletul pe clasic, cumva, pentru că e clar că-mi plac curentele din zona clasică. Și nu prea mă atrag lucrările abstracte.
WIN Gallery: Într-o lucrare de artă putem găsi mesaj, putem să găsim emoție, tehnică și multe alte elemente. Există o ordine a priorităților când vă uitați la o lucrare de artă?
Aida Ivan: Simbolurile. Îmi place să caut simbolurile așa cum îmi place să le caut în limbaj când vorbesc cu un om în psihoterapie sau în vise. Simbolurile, după ele mă uit. Ai văzut asta și când m-ați întrebat ce observ, când am venit [la galerie]. Așa mi se duce ochiul. Desigur, poate să fie și deformare profesională.
WIN Gallery: Ce moment v-a rămas în suflet din experiența dumneavoastră cu arta?
Aida Ivan: E complicat. Îmi vin multe, așa…Dar uite, aș spune când am primit cadou colecția lui Piliuță. Dintre toate, avea un tablou - „Bătrâna” se numea, se pare că era mama lui. Tabloul a stat în dormitorul meu 20 și ceva de ani. Tablou acela, țin minte, când l-am văzut prima oară și când l-am pus pe perete, [s-a format] o legătură foarte specială.. Și când l-am dat, a fost singurul pe care l-am dat greu. Cu greutate. O legătură mult mai profundă decât cu celelalte din colecția Piliuță. Mama voia să îl păstreze pentru ea și mi l-a dat mie pentru că a văzut că nu mă dezlipeam de el. Și când l-am dat, da, mi-a părut rău. De altfel, l-am dat cu drag, pentru că m-am gândit că așa trebuie făcut [...] Mi-aș dori să recuperez acel tablou deoarece [femeia din ramă] seamănă cu bunica mea. Bunicii mele, pe vremea aceea, îi mergea tare bine, și acum nu mai este - și cred că și acesta e un motiv.
WIN Gallery: Vă atrag mai mult vernisajele acolo unde puteți interacționa cu alți iubitori de artă sau vizitele private la o galerie?
Aida Ivan: Vizitele private.[...] Poate și pentru că probabil capul meu este destul de obosit de oameni și de vorbă și atunci îmi place liniștea. Și îmi place să merg într-o galerie, de exemplu în afara orelor [de vizitare]. Când nu e nimeni, când sunt doar eu cu o persoană - uite, cu tine - și îmi place așa, să trec pe la fiecare operă și să am eu timpul meu. Nu vreau să mai fie cineva [necunoscut] lângă mine.
WIN Gallery: Vizitați des galerii?
Aida Ivan: Nu atât de des pe cât mi-ar plăcea. În străinătate, când ajung acolo, de multe ori am mai mult timp, de obicei. Dar aici, în afară de WIN Gallery, unde este deja un loc preferat,[...] îmi place să merg la case memoriale, pentru că îmi place foarte mult să cunosc viața omului. Adică să-i văd opera, dar să o văd cumva corelată cu viața lui. De asemenea, îmi place să văd pianul lui sau, uite, lampa aceea. Nu știu de ce,[poate pentru că] a fost a lui. Mi se pare că e plină de energia omului. De aceea îmi plac casele memoriale foarte mult. Am crescut în Câmpina, unde l-am avut pe Grigorescu, pe Hașdeu, adică am copilărit în curțile și în locurile alea. Mai ales că unchiul meu a fost profesor de limba română și era și un soi de expert al orașului în literatură, și mergea cu grupuri, prezenta…ca un fel de ghid. Iar legat de case, chiar ajungi să cunoști la nivel personal [oamenii care au stat acolo], deoarece îți dai seama de modul în care erau așezate obiectele, de ce fel de obiecte îi plăceau. În plus, imaginația mea oricum o ia razna și îl imaginează pe omul respectiv în propria lui casă. Asta e și problema mea cu casele. Am o atracție pe care nu o pot stăpâni față de casele părăsite și frumoase. Dar nu neapărat frumoase în sensul de mari vile, [mă refer la] orice casă care are o personalitate și pe care o văd părăsită. Stau acolo și o văd vie, îmi imaginez cine erau stăpânii casei, cum aveau lucrurile așezate, dacă aveau sau n-aveau copii. Deci o întreagă lume se desfășoară doar în capul meu, bineînțeles.
