Chiar dacă avem tendința să trecem cu vederea obiectele din jurul nostru, artiștii vizuali de azi par să le caute intenționat. Le scot din context, le reinventează sau chiar le suprapun peste altceva. În acest fel, banalul devine purtător de sens, iar cotidianul capătă o altă densitate. Colecția actuală a WIN Gallery are un centru creator puternic, în jurul căruia gravitează lucrări ce transformă observația cotidiană în expresie artistică. Prin gesturi subtile sau compoziții elaborate, Marijana și Relu Bițulescu reușesc să ridice obiecte banale la rangul de simboluri, construind povești vizuale care provoacă privirea și reconfigurează sensuri. Transformarea obiectului obișnuit în element narativ, fie că e vorba de o lingură, o cană sau un pantof, nu este un simplu exercițiu de stil. Este un proces de recuperare, de reinterpretare și, uneori, de rezistență poetică. Ceva se mută din funcțional în simbolic, din privat în public, din nesemnificativ în esențial.

Obiectul ca memorie

În arta contemporană, obiectele fără o aparentă dimensiune estetică ajung să capete o funcție profund simbolică atunci când sunt folosite nu doar ca materie brută, ci ca purtător de memorie. Ele devin o prelungire a biografiei, relicve afective care pot spune povești fără cuvinte, construind o punte între intimitatea artistului și privitor. Memoria nu este reprezentată doar prin imagine sau cuvânt, ci prin urmele lăsate pe suprafața obiectelor de la o țesătură uzată, o jucărie veche sau fragmente de mobilier. În acest context, artiștii transformă obiectele cotidiene în elemente de limbaj vizual, însemnându-le cu experiențe personale variate cu care privitorii ajung să lege chiar ei noi linii de semnificație. Galeria sau spațiul expozițional devin astfel nu doar spații de expunere, ci teritorii ale confesiunii.

Un exemplu emblematic este Geta Brătescu, care își transformă atelierul într-un spațiu viu, aproape ritualic, în care actul artistic devine o formă de existență cotidiană, iar colajul o metodă de auto-narare. Viața însăși a Getei Brătescu se constituia într-o veritabilă galerie, textilele, hârtia, firele de ață, resturile de ambalaje sau fragmente din haine vechi nefiind alese întâmplător, ci fiind extrase din viața domestică imediată, încărcate de o intimitate discretă. Practica sa artistică nu urmărește o estetică impunătoare, ci ,mai curând, o logică personală, intuitivă, prin care fragmentele disparate compun o identitate feminină mobilă, fragilă și ludică în același timp.

La Louise Bourgeois, obiectul devine un martor al unei istorii personale dureroase. În seria Cells, artista introduce paturi vechi, oglinzi sparte, haine uzate, elemente care compun un decor fragil, dar încărcat de tensiune emoțională. Obiectul banal devine astfel un catalizator al memoriei indiferent de natura sa personală sau colectivă, memorie care vorbește despre fragilitate, intimitate și suferință. Un pat nu mai este doar un loc al odihnei, ci evocă boala, abandonul, vulnerabilitatea. O haină devine piele simbolică, purtând urme de suferință și pierdere. O oglindă spartă nu reflectă doar imaginea privitorului, ci o fragmentează, obligându-l să vadă rupturi și dislocări. Lucrările Cell (Glass Spheres and Hands), Cell (Eyes and Mirrors), sau Cell (Clothes) sunt exemple concrete în care obiectele nu comunică prin valoarea lor estetică, ci prin tensiunea afectivă pe care o declanșează. De multe ori, spațiile sunt construite astfel încât privitorul să nu poată pătrunde în întregime, fiind împiedicat de o plasă de fier, sau prin faptul că obiectele sunt așezate într-un unghi inaccesibil, subliniind ideea de intimitate reținută, de traumă care nu se oferă pe deplin, ci doar se insinuează.

Un ultim exemplu la care țin foarte mult vine din spațiul lusitan, din Portugalia, unde artistul Ricardo Passos a adus în atenția publicului tema memoriei prin expoziția Forget Me Not, în 2021. Expoziția a vizat în mod explicit tema memoriei, lucrările din cadrul ei folosindu-se de imaginea păpușii pentru a exprima ideea de părăsire, de abandon. Dintre operele expuse, cea la care revin constant este o păpușă din porțelan goală, fără picioare, cu tatuaje, din al cărei abdomen ies fluturi realizați din cioburi de sticlă. O metaforă vizuală complexă și completă, o trimitere directă inclusiv la maladiile de tip Alzheimer, opera lui Ricardo Passos arată cum fragilitatea obiectului poate deveni expresie a unei fragilități umane profunde – aceea a identității care se destramă, a amintirii care se rupe în fragmente. În acest sens, obiectul, cândva jucărie, acum relicvă, devine un corp-memorie, o prelungire a unei istorii personale sau colective care nu mai poate fi spusă în cuvinte, ci doar într-o imagine tăcută și sfâșietoare.

Obiectul ca metaforă vizuală 

După cum observăm, atunci când este integrat într-o lucrare de artă, obiectul poate depăși funcția sa utilitară sau afectivă și deveni purtător de semnificații simbolice, adesea greu de tradus în cuvinte. În acest caz, obiectul nu mai evocă o experiență directă, ci devine un instrument de gândire vizuală, o metaforă prin care artistul vorbește despre teme universale pe care le-am observat și anterior, de la trădare la credință sau îndoială, memorie și fragilitate. Materialele diverse (lemnul, metalul, ceramica, etc.) nu sunt nici ele alese întâmplător, ci sunt în sine încărcate de sensuri și asocieri culturale.

Un exemplu puternic în acest sens este lucrarea Cina cea de taină a lui Relu Bițulescu, un colaj sculptural în care 13 linguri de lemn sunt dispuse circular, sugerând ultima masă pe care Iisus a luat-o alături de apostolii săi, așa cum o descrie Biblia. Două detalii transformă această compoziție în metaforă vizuală: prima este prezența unui bol central, ca un ax simbolic al actului de comuniune, iar a doua este poziția uneia dintre linguri, foarte puțin avansată față de celelalte. Această discrepanță minimă, dar încărcată de tensiune, aluzie la trădarea și la fractura invizibilă din inima colectivului, lingura aceea fiind de fapt lingura lui Iuda. Faptul că întregul ansamblu este complet alb anulează particularitatea obiectelor și chiar identitatea comesenilor, unificându-le într-o viziune purificată, dar și spectrală, ca o amintire impersonală, o frescă a absenței în care oricine poate ocupa un loc la masă.

În același siaj cristic, lucrarea Suspiciunile lui Adam include un spălător vechi reutilizat ca suport pentru pictură. Pe această suprafață inedită, artistul îl înfățișează pe Adam privind cu suspiciune mărul, o privire care reinterpretează întreaga mitologie a căderii. Spălătorul, simbol al curățării și al rutinei domestice, intră într-un contrast ironic cu gestul originar al păcatului. Astfel, obiectul folosit nu este decorativ, ci devine chiar terenul pe care se dispută sensurile: banalul devine sacru, cotidianul devine loc de revelație, omogenitatea formală și de fond a operei atingând un nivel desăvârșit, coerența lor generând o plăcere estetică atât vizuală, cât și la nivel intelectual, prin înțelegerea metaforei propuse de Relu Bițulescu. 

Prin recontextualizare, artiștii nu doar înnobilează lucrurile comune, ci le reactivează, le dau o a doua viață, le transformă în purtători de întrebări esențiale. Când o lingură, o păpușă sau un spălător domestic ajung să vorbească despre trădare, abandon, sau cădere, înseamnă că obiectul și-a depășit condiția de „lucru” și a devenit o formă de gândire. Iar această formă de gândire nu are nevoie întotdeauna de explicații, pentru că acționează direct asupra memoriei afective și a intuiției privitorului.

Banalul cotidian, transformat, capătă o viață neașteptată, devenind purtătorul tăcut al unor povești profunde și universale.

Ph.D. Researcher Andrei FĂȘIE