WIN Gallery:  Artistul în fața unei pânze goale poate simți frică sau curaj. Ce ritual interior se activează și ce simțiți în momentul în care vă aflați în fața pânzei albe?  ​

Relu Bițulescu: Înainte de a avea acest dialog cu pânza goală, apare undeva în subconștient o scânteie, o brumă care începe ușor-ușor să se dezvolte, ca un bulgăre. El crește, se materializează, se personalizează. Încerci să-l deslușești și abia apoi te uiți lung la pânza goală. Și cred că, de fapt, acolo este lupta noastră, a artiștilor, de-a lungul vremii. Nu e doar un dialog cu pânza goală, e o luptă. Avem chiar exemple în istoria artelor în care pânzele au rămas aproape goale… Ba un punct, ba o linie, o virgulă, atât a considerat artistul că trebuie să apară pe acea pânză. În cazul meu, punctul de pornire nu este doar pânza, eu plec și de la rame, care mă inspiră foarte mult. Ele trebuie să facă parte din lucrare, nu ai cum să le separi; ramele nu sunt doar un accesoriu la o lucrare. Sigur, este punctul meu de vedere, alții poate consideră că ramele nu sunt atât de importante. În ultima vreme, a apărut tendința de a prezenta lucrările fără ramă, cât mai dezordonate, urâte chiar. Cuiele sunt ieșite la un centimetru, lucrările par neterminate... Pe mine nu mă ajută aspectul ăsta, dimpotrivă, îmi dă o senzație de neglijență și de teamă și mă gândesc „cum să mă prezint cu o lucrare așa?” Deci pornesc și de la ramă, apoi ideea se dezolvtă și capătă o altă direcție.

Marijana Bițulescu: Pe mine mă inhibă albul pânzei și atunci pornesc de fiecare dată prin a colora, îi creez o structură pânzei și atunci ea mă poate inspira, chiar dacă eu am deja în minte compoziția cât de cât conturată. Mi-a plăcut întotdeauna hazardul, dar nu acela pe care să nu-l poți controla, ci acela pe care să-l poți intui. Desigur, temele, subiectele au fost întotdeauna schițate, le am în minte, dar încep prin a colora pânza ca să-mi dea mai mult curaj.

WIN Gallery: Cum se naște un personaj atemporal, cu suflet înțelept, din perspectiva artistului Relu Bițulescu? 

R.B.: Greu... Sunt familiar cu personajele atemporale, îmi place nespus să abordez această temă, să mă refugiez cumva în trecut și am câteva teme predilecte. Poate este și o formă de refuz de colaboraționism cu ce se propune în prezent. Este forma mea de protest, în fond. Îmi este foarte confortabil să mă regăsesc în trecut dar să și abordez personajele cu mijloacele de acum, cu priceperea mea de acum. 

Revenind la povestea asta cu „urâtul în artă”, sunt multe situații în care există riscul să începi ceva frumos și să ratezi, să duci spre derizoriu, să nu reușești ce ți-ai propus. Având tangențe cu muzica, știu că nu te poți duce în fața publicului pentru a-ți cere scuze sau pentru a da vina pe instrumente, sau pe o stare a ta, în situația în care nu reușești să performezi la adevărata valoare sau la așteptările publicului. Nici să apari pe scenă în fața publicului ca să-i spui că „în seara asta nu sunt într-o stare prea bună, deci să nu vă așteptați la mare lucru, instrumentul scârțâie, n-o să fie chiar ce așteptați voi de la mine în seara asta”. Nu poți să faci asta! La fel și în cazul artiștilor plastici: dacă lași o lucrare într-o etapă în care nu-ți place, și percepția publicului va fi modificată în raport cu tine, cu autorul operei. Chiar autocenzurii noastre îi mai scapă unele povești nerezolvate, neduse la capăt.

WIN Gallery: Aveți lucrări frumoase, dar neiubite? Care v-au depășit așteptările dar față de care nu ați avut sentimentul de mulțumire? 

M.B.: Când termini o lucrare, se întâmplă de multe ori să ai dubii. Cu timpul, ajungi să consideri că poate era nevoie de mai mult, sau de mai puțin. Cred că niciodată nu sunt cu adevărat mulțumită. Am lucrări pe care le iubesc (pe toate le iubesc!) dar aș fi vrut mai mult de la mine, mai mult pentru ele. Este sentimentul meu de fiecare dată – o nemulțumire subtilă, o căutare continuă. La orice artist care lucrează intens există această senzație, de parcă niciodată nu ești mulțumit cu adevărat. 

R.B.: Teme ofertante și totuși nu ai cum să treci pe lângă ele. Până și lucrurile bune, nu doar lururile rele, apar o dată cu migrația... Sau cel puțin alea bune sunt mai importante decât alea rele. [Vorbind despre migrație și despre arta originală a artistului], consider că deja e riscant să mai spui că a descoperit cineva ceva, deoarece istoria ne dovedește la fiecare moment, că de fapt a fost altcineva înainte, altcineva a fost acolo, și […] a parcurs deja acel drum și a interpretat ce credeai tu că ai descoperit. Îl bănuiesc pe DaVinci că a avut legături extraterestre, că nu putea el, cu mintea aia a lui de secol XV, să gândească ... Tot ce s-a făcut între timp de fapt a plecat de la ideile lui, vezi mașini de luptă, vezi elicoptere... 

WIN Gallery: Care este mecanismul de limitare sau de auto-constrângere pe care îl folosiți pentru a termina o lucrare? Când știți că o lucrare este gata?  

R.B.: Asta e autocenzura fiecărui artist în primul rând. Și dacă nu te autocenzurezi, riscul este foarte mare să depășești „granițele țării”, ca să zic așa, să propui ceva care să nu fie, în final, reprezentativ pentru ce ți-ai dorit tu. Și atunci, o lucrare să știi că nu e niciodată gata. Mai rămâne loc și peste ani de ceva de completat, de adăugat. Atunci o lași așa, reiei ulterior tema și vii cu elemente de îmbunătățire, cu adăugiri. Ai senzația că n-ai spus suficient într-o lucrare sau set de lucrări, și atunci reiei ideea. 

M.J.: Avem teme pe care le-am reluat, poate și dintr-o senzație că n-ai spus suficient, că n-ai abordat inițial așa cum ți-ai fi dorit. 

WIN Gallery: În timp ce lucrați la un tablou, ați pus vreodată la îndoială înțelegerea propriului subiect?  ​

R.B.: Cum să nu.. De multe ori! De multe ori te depășește, trebuie să o iei de la capăt, trebuie să te orpești, începi alta, mai lucrezi la aia, apoi te întorci. Îmi place, de exemplu, să încep mai multe [tablouri] și să lucrez în paralel la mai multe, diferite ca temă.