Minimalismul este, de ceva timp, un cuvânt utilizat de tot mai mulți oameni în diferite domenii. În ciuda răspândirii sale, conceptul de minimalism nu este unul care să se definească exclusiv printr-o austeritate formală, ci mai degrabă un concept care stabilește raporturi noi prin utilizarea unor procese de esențializare, de spațialitate reevaluată, de respingere a încărcăturii caracteristice, în general, expresionismului. 

Această reacție la complexitatea artei moderne redefinește și domeniul sculpturii, sculptura devenind un teren fertil pentru dezvoltarea altor direcții ulterioare, de la land art, la artă conceptuală, instalații și, de multe ori, zona de eco-art. Atunci când discutăm despre esențializarea formei este necesar să ne gândim, mai întâi, la ideea de esență. În continuare controversat, esențialismul se bazează pe ideea că orice entitate conține ceva esențial, definitoriu, de multe ori ireductibil. Esențializarea formală este atunci un proces care are ca scop identificarea și exprimarea acestui element ireductibil în raport cu o formă dată. Tocmai de aceea, arta conceptuală are în prim-plan ideea, procesul de creație, forma finală propriu-zisă a operei rămânând în plan secund. 

Nașterea esteticii minimaliste în sculptură

Istoric, minimalismul există ca direcție estetică de mult timp, un exemplu al utilizării sale tradiționale fiind spațiul nipon. Estetica japoneză a fost modelată de principii cum ar fi wabi-sabi, adică frumusețea imperfecțiunii, dar și de ma, sau spațiul gol semnificativ. Cultivarea acestor relații între formă, absență și tăcere au dus, în arhitectura japoneză, la celebrele grădini zen, la ceremonia ceaiului, ele fiind bazate pe ideea de echilibru definitoriu, ontologic, scopul final fiind armonia dintre om și natură sau, în fine, între om și spațiul din jurul său. 

Mișcarea minimalistă propriu-zisă la care ne gândim apare, pe plan internațional, și ca reacție la traumele celui de-Al Doilea Război Mondial, la expresionism, dar și la excesele care se prefigurau prin consumerismul emergent. Eliminarea narativului și aprecierea pozitivă a unei estetici directe, chiar impersonale și raționale aveau ca scop favorizarea unei purificări formale. Astfel, minimalismul occidental se naște și din această criză a reprezentării și a valorilor, nume care dăinue până astăzi fiind Donald Judd, Carl Andre sau Dan Flavin. 

Donald Judd este printre teoreticienii de bază ai acestui curent, perspectiva sa asupra minimalismului fiind una în care nu privește minimalismul ca pe un stil, ci ca un mod radical de a regândi arta. Fiind interesat de ceea ce numea obiecte specifice, el aduce în atenția publicului consumator de artă acele creații care și astăzi stârnesc reacții nu întotdeauna pozitive. Interesul său era să creeze lucrări ce nu puteau fi încadrate în zona picturală sau sculpturală înțeleasă în sens „clasic”, accentul căzând pe forma autonomă din materiale industriale, de cele mai multe ori cu aspecte repetitive. Această claritate a formei și, implicit, relația fizică dintre obiect, spațiu și privitor au fost aspectele pe care le-a urmărit în întreaga sa activitate, ambiguitatea simbolică și încărcătura subiectivă inerentă unei opere fiind eliminate din intenția sa. 

Un alt nume important este Carl Andre, care abordează minimalismul dintr-un unghi diferit, coborând sculptura la nivelul solului. Adăugând și o dimensiune participativă, datorată părerii sale că sculptura nu trebuie să fie doar văzută de la distanță, ci „călcată”, traversată, trăită, Carl Andre accentuează importanța materialității și reia într-o cheie nouă relația dintre corpul privitorului și obiectul artistic. Se continuă, deci, eliminarea ornamentelor, a narativului, în favoarea unei relații tranzitive. 

Nu în ultimul rând, Dan Flavin demonstrează cum minimalismul sculptural poate fi atins și printr-o materialitate aproape absentă, lumina (cu precădere fluorescentă, produsă de neoane) fiind mediul său principal de lucru. Considerată lucrarea sa de maturitate, The Diagonal of Personal Ecstasy din luna mai, 1963, este opera pe care artistul însuși a dedicat-o lui Constantin Brâncuși. Lucrările lui Dan Flavin au un aer magnetic, o aură care reiese tocmai din topirea împreună a unor contrarii: lumina diafană, lipsită de greutate și nesupusă gravitației, în contrast cu corpul cu greutate al neoanelor care, de multe ori se află în poziții de dezechilibru. Rezultatul este unul spectaculos, radiant, care încadrează opera sa în estetica minimalistă. 

Astfel, minimalismul sculptural, în formele propuse de Judd, Andre și Flavin, nu este doar o estetică a reductibilului, ci o reconfigurare profundă a relației dintre artă, materie și privitor. De la obiectul industrial perfect articulat până la suprafața călcată sau spațiul invadat de lumină, acești artiști au rescris gramatica sculpturii moderne.

Receptarea și influențele minimalismului în sculptura contemporană 

În sculptura contemporană românească, influențele acestei paradigme se regăsesc nu doar în simplificarea formelor, ci mai ales în modul în care lucrarea creează spațiu, invită la reflecție sau impune o pauză vizuală. În expoziția curentă din cadrul WIN Gallery există astfel de lucrări, realizate de către Ana Rus și Cristina Iliescu. 

Ana Rus secționează, în Germinație, o structură ovoidală din marmură, dezvăluind un miez de bronz care pare să se dizolve în aer. Dincolo de tensiunea dintre cele două materiale, volumele comunică și se completează reciproc. În Geneză, metafora se amplifică, ruptura creatoare sugerată de aspectul de ou al sculpturii din bronz lăsând loc unui simbolism intens - care deși nu este specific minimalismului, se insinuează arătând tocmai dezvoltările ulterioare ale acestuia. 

Cristina Iliescu reinterpretează ludic conceptul de instalație minimalistă în lucrarea Ploaie, unde o ramă de fereastră din lemn vechi, suspendată cu balamalele în sus, lasă să curgă, pe ambele părți,o ploaie sugerată de fire transparente. Prin interacțiunea cu lumina, firele transparente devin fluide, din punct de vedere vizual, și se aseamănă cu firele de apă care curg, în timpul ploii, pe fereastră. Se formează o atmosferă nostalgică, date fiind nu doar ploaia, ci și rama veche, vizibil trecută prin numeroase intemperii, și prin care, cel mai probabil, au privit numeroși oameni. 

Prin abordări diferite, lucrările semnate de Ana Rus și Cristina Iliescu arată cum minimalismul poate coexista cu simbolul, cu materialitatea bogată sau cu memoria afectivă. Fie că e vorba de germinația formelor sau de evocarea ploii pe o fereastră uitată, sculptura contemporană își regăsește forța tocmai în această simplitate controlată, dar expresivă. Minimalismul devine, astfel, un punct de plecare – nu o limitare, ci o deschidere spre esențialul personal. 

Minimalismul în sculptură nu este o estetică a reducerii, ci o formă de luciditate artistică, în care materia, ideea și forma se întâlnesc într-un echilibru radical. De la rigoarea conceptuală a lui Judd la poezia luminoasă a lui Flavin sau la fragilitatea simbolică a lucrărilor contemporane, acest curent continuă să inspire o artă a clarității și a concentrației. Într-o lume tot mai saturată de semne și stimuli, minimalismul rămâne o invitație tăcută la esență – și, poate, la sinceritate. 

Drd. Andrei Fășie