Distopii Nonliniare - Neoexpresionismul Românesc

Într-o realitate fragmentată, în care liniaritatea sau coerența lumii devine din ce în ce mai iluzorie, expoziția „Distopii Nonliniare – Neoexpresionismul Românesc” propune un discurs plastic în care tensiunile interioare ale artistului devin ecou vizual al unui peisaj exterior aflat în transformare. Organizată de WIN Gallery, în parteneriat cu Institutul Cultural Român de la Lisabona, expoziția aduce laolaltă zece artiști români contemporani: Corneliu Drăgan-Târgoviște, Daniela Grapă, Laurențiu Midvichi, Liviu Șoptelea, Flora Răducan, Florin Mocanu, Florin Mugur Popă, Marcel Lupșe, Marinela Măntescu-Isac, Ștefan Pelmuș. Lucrările acestora nu doar ilustrează neoexpresionismul ca direcție artistică, ci îl reinventează printr-o raportare profund subiectivă mai ales la criza de identitate a prezentului.

Expoziția nu își propune să redea o distopie recognoscibilă, construită pe clișeele vizuale ale sfârșitului de lume. Nu este vorba despre scenarii apocaliptice sau despre ruinele unui viitor dezolant, ci despre o distopie personală, trăită la nivel individual și transpusă pe pânză prin gesturi expresioniste puternice, compoziții fragmentate și cromatici ce trădează atât stări de neliniște, cât și evadări într-un univers personal de refugiu. „Distopii Nonliniare” devine astfel o colecție în care fiecare lucrare își asumă propria expresie personală asupra unei lumi care evoluează mai repede ca niciodată, generatoare atât de angoase cât și de noi adăposturi artistice.

Neoexpresionismul, ca direcție artistică, a fost întotdeauna un limbaj al intensității, al eliberării emoției brute prin materialitatea gestului pictural. În România, acest curent a fost mai mult decât o estetică vizuală – a fost o formă de protest, de revendicare a identității și memoriei într-un context marcat de tranziție și reconfigurare socio-culturală. Dacă în anii ’80 neoexpresionismul românesc a apărut ca reacție la un regim opresiv, în prezent acesta își schimbă raportarea la realitate, transformându-se într-un spațiu al neliniștii colective, unde fragmentele de memorie, percepția instabilă a prezentului și nesiguranța viitorului coexistă într-o compoziție haotică, dar autentică, de multe ori mărturie din viitor în scopul unei speranțe vii că putem face lucrurile (mai) bine.

Lucrările expuse în „Distopii Nonliniare” sunt dovezi ale acestei evoluții. Fiecare pânză devine un teren de luptă între rațional și instinctiv, între control și spontaneitate, între figurativ și abstract. Artiștii prezenți în expoziție își asumă nu doar o continuare a neoexpresionismului ca limbaj vizual, ci și o redefinire a acestuia prin raportare la un prezent în care distorsiunea realității nu mai este doar o temă artistică, ci o experiență cotidiană.

Un element definitoriu al expoziției este compoziția fragmentată, prin care artiștii își construiesc propriul „cod vizual” al instabilității. În locul unei narațiuni unitare, picturile propun imagini fracturate, coliziuni de forme și texturi, ce sugerează o lume aflată într-un proces continuu de reconfigurare. Această tehnică nu doar că reflectă un sentiment de alienare, dar devine și un mecanism de investigare a realității, de explorare a limitelor percepției. În acest context, cromatica este un element esențial, un vector al intensității emoționale. De la contrastul dur dintre tonurile reci și accentele explozive de culoare, până la texturile dense care par să împingă limitele bidimensionalității, fiecare lucrare din expoziție utilizează culoarea nu doar ca mijloc de expresie, ci ca o forță activă, capabilă să genereze tensiune și dezechilibru.

Gestualitatea brută, specifică neoexpresionismului, este un alt aspect care definește caracterul „nonliniar” al expoziției. Tușele rapide, zonele picturale încărcate de materie, suprapunerile agresive de textură care irump și par că pătrund în realitate, operele nemaifiind ferestre sau porți spre alte lumi, ci intrând simbolic în lumea noastră.

Dacă inițial proiectul „Distopii Nonliniare” părea un exercițiu pur conceptual, fără a fi necesară raportarea la realitatea imediată, astăzi devine tot mai clar că lumea exterioară a prins din urmă viziunea artiștilor. Ce părea cândva o introspecție izolată asupra anxietății personale este, de fapt, o reflecție fidelă a unei lumi care, pas cu pas, se afundă într-o distopie care trebuie înțeleasă ca proces continuu, o erodare subtilă a ordinii și o reconstrucție permanentă a identității.

Și totuși, trebuie să ne amintim că orice univers distopic nu este doar o proiecție a fricii, ci rezultatul direct al alegerilor noastre. Istoria ne arată că distopiile nu apar din neant, ci se construiesc treptat, prin compromisuri, ignoranță sau indiferență. În contrast, utopiile nu sunt simple iluzii îndepărtate, ci spații posibile acolo unde echilibrul este cultivat, unde adevărul nu este subminat, iar frumosul devine inevitabil o forță de rezistență.

Drd. Andrei Fășie