Iubesc femeia! Așa cânta Cristian Vasile, pe la mijlocul secolului XX, pe muzica și versurile lui Ionel Fernic. Astăzi, 2025, ne bucurăm să vedem că femeia este mai iubită, mai respectată, mai apreciată și - sperăm - mai bine înțeleasă decât a fost vreodată în istoria umanității. Iubim femeia!, ar trebui să spunem mai des, cu toții, și tocmai de aceea astăzi vom face o călătorie pe urmele femeilor din lumea artei. 

Misterul feminin, eternul feminin... inspirația venită dinspre femeie ca idee - acestea au fost contexte care au idealizat și consacrat femininul timp de mii de ani în ceea ce înțelegem prin ideea de muză. Pentru artiști, cele 9 muze cunoscute - Calliope, muza poeziei epice, Clio, muza istoriei, Erato, muza poeziei lirice, Euterpe, muza muzicii, Melpomene, muza tragediei și al cântărilor, Polimnia, muza retoricii și a elocvenței, Terpsihora, muza dansului, Thalia, muza comediei și Urania, muza astronomiei - au reprezentat surse directe de inspirație, ele fiind de multe ori invocate tocmai pentru a aduce acea scânteie necesară creației de succes. Mai mult, în una dintre cele mai vechi opere scrise cunoscute, Odiseea lui Homer, chiar în primele versuri regăsim o astfel de invocație sub forma O, Muză, cântă-mi mie pe bărbatul/Viteaz și iscusit, care-ntr-o vreme, (...). 

Dincolo de acest avatar feminin divin, muze au fost și numeroase femei care au inspirat și schimbat lumea direct din planul real, rămânând în istorie. Cu toate acestea, este necesar să amintim faptul că aceeași istorie care a beneficiat de aportul femeilor, nu a fost cea mai blândă și, de multe ori, nici cea mai corectă, ele fiind percepute și, din păcate, tratate, ca subiecte pasive până nu de mult. Unul dintre exemplele cele mai relevante în acest sens este Artemisia Gentileschi, pictoriță italiană a perioadei baroce post Caravaggio. La o simplă privire asupra operelor sale putem să vedem că tematica ei este puternic ancorată în personaje feminine puternice, povești mitologice cu femei-eroine și scene în care femeia este atipic reprezentată ca recipient al puterii, ca deținătoare a frâielor. Importanța Artemisiei pentru artă a devenit din ce în ce mai mare o dată cu dezvoltarea feminismului și a studiilor de gen, deoarece povestea sa aduce la lumină o atitudine complet opusă față de celelalte voci ale vremurilor. Artemisia Gentileschi a fost victima unui viol și a unui proces care, în multe aspecte, a fost înjositor și dificil, și care oricum nu a dus la o pedeapsă relevantă pentru agresor. Aceste lucruri au contribuit la atitudinea sa față de subiectul pictat, și a devenit printre singurele artiste ale vremii care au ales să ilustreze femeia ca fiind puternică, curajoasă, rebelă - și nu sensibilă, pasivă sau supusă. Chiar dacă, poate, în viața pe care a dus-o nu a reușit să obțină o sentință care să îi facă dreptate, Artemisia Gentileschi este un exemplu pentru posteritate și pentru urmașele sale care se pot inspira din curajul și creativitatea acesteia. 

O metodă prin care Artemisia, și nu numai, au revendicat artistic statutul femeii a fost portretul sau autoportretul. În cazul Artemisiei, este dovedit faptul că protagonistele sale curajoase și chiar sângeroase prezintă trăsături similare, și mai mult, similare cu autoportretele ei. Această suprapunere demonstrează tocmai recuperarea pe care o face prin prisma re-prezentării proprii în noi scene unde poate obține, cu succes, răzbunarea sau dreptatea. În secolele care au urmat, multe artiste au continuat această tradiție a autoportretului ca formă de revendicare artistică și personală. Frida Kahlo, prin autoportretele sale intens expresive, și-a transpus nu doar suferința fizică și emoțională, ci și forța de a se defini dincolo de stereotipurile feminine. În arta românească, Margareta Sterian și-a creat propriile autoportrete pentru a-și contura identitatea artistică, în timp ce Geta Brătescu a folosit auto-reprezentarea într-o manieră conceptuală, punând accent pe relația dintre corp, spațiu și identitate. Astfel, de-a lungul istoriei, autoportretul a fost mai mult decât un simplu exercițiu artistic – a devenit o declarație de independență și un mijloc prin care artistele și-au revendicat locul într-o lume dominată de bărbați. 

Mai departe, în arta românească contemporană, femeile continuă să își revendice un loc important prin inovație, expresivitate și abordări interdisciplinare. De la arta conceptuală la pictură, muralism și intervenții urbane, artistele românce explorează noi direcții vizuale, punând în lumină teme actuale precum identitatea, spațiul public, memoria colectivă și relația dintre individ și societate. Printre cele mai influente creatoare ale generației recente se numără Ioana Nemeș, Adela Giurgiu, Suzana Dan și Alexandra Nechita, fiecare dintre ele conturând un univers artistic distinct și contribuind la redefinirea artei vizuale din România. 

Ioana Nemeș a fost una dintre cele mai apreciate artiste conceptuale românce, cunoscută pentru explorarea timpului, memoriei și identității printr-un limbaj vizual profund și personal. Proiectul său Monthly Evaluations, desfășurat pe parcursul mai multor ani, a transformat experiențele cotidiene în diagrame artistice, investigând emoțiile și percepțiile sale zilnice într-un mod structurat și metodic. Lucrările sale au fost expuse în galerii internaționale de prestigiu, iar moștenirea sa artistică continuă să inspire generațiile următoare, fiind considerată una dintre cele mai originale voci ale artei contemporane românești. 

Adela Giurgiu este o pictoriță contemporană care îmbină realismul cu suprarealismul, creând imagini captivante ce par să oscileze între vis și realitate. Lucrările sale sunt caracterizate de o atenție meticuloasă la detalii, palete cromatice rafinate și o atmosferă poetică, adesea melancolică. Prin picturile sale, Adela Giurgiu explorează teme legate de introspecție, identitate și subconștient, reușind să creeze o punte între lumea materială și cea imaginară. 

Suzana Dan este o artistă multidisciplinară, cunoscută pentru intervențiile sale artistice în spațiul public și pentru proiectele culturale pe care le inițiază. Ea abordează diverse medii, de la pictură și instalații la performance și design, având o viziune artistică expansivă și incluzivă. Suzana Dan este, de asemenea, una dintre inițiatoarele proiectului „Noaptea Albă a Galeriilor”, un eveniment care a contribuit semnificativ la promovarea artei contemporane în România. Prin activitatea sa, ea reușește să creeze conexiuni între artiști și public, făcând arta mai accesibilă și interactivă. 

Nu în ultimul rând, Alexandra Nechita, cunoscută și sub numele de „Micuța Picasso”, a devenit un fenomen artistic internațional încă din copilărie. Născută în România, dar crescută în Statele Unite, Nechita a uimit lumea artei cu stilul său cubist, plin de culoare și dinamism. Lucrările sale, influențate de Picasso și Matisse, au fost expuse în cele mai mari galerii și muzee din lume, iar succesul său timpuriu a transformat-o într-un simbol al excelenței artistice românești pe scena globală. De-a lungul carierei sale, Alexandra Nechita a continuat să experimenteze, păstrând însă acea energie vizuală care i-a definit stilul încă de la început. 

Drumul femeilor în artele vizuale a fost unul complex, marcat de obstacole, dar și de triumfuri remarcabile. De la muze inspiratoare la creatoare de capodopere, femeile și-au revendicat locul în istoria artei, transformând-o și redefinind-o prin viziuni autentice și curajoase. Dacă în trecut erau privite doar ca subiecte ale privirii masculine, astăzi ele sunt forțe creatoare, lideri ai experimentului vizual și promotoare ale unor noi direcții artistice. 

Astăzi, femeile din artă nu mai sunt doar muze, ci arhitecte ale propriului destin artistic. Deși mai sunt încă provocări de depășit, scena artistică este mai deschisă ca niciodată, iar viitorul artei se scrie cu tot mai multe voci feminine puternice. În cele din urmă, nu mai este vorba doar despre a iubi femeia, ci despre a-i recunoaște și celebra viziunea, talentul și impactul asupra lumii artei. 

Drd. Andrei Fășie