Pentru cei mai mulți, arta este sinonimă cu ideea de frumos. Dupǎ aceastǎ asociere se nasc mai multe întrebǎri: ce este frumosul pentru mine? Ce este frumosul în general? Ce face ca ceva să fie considerat frumos? Este frumusețea categoria fundamentală a unui obiect de artă? Care este legătura dintre estetică și frumos? Ce rămâne după ce dispare frumosul? 

Independent de aceste categorii, există o legătură incontestabilă între acest concept și ideea de timp. Cum totul este trecător, efemeritatea oferă o valoare care derivă tocmai din faptul că ceva care durează pentru totdeauna riscă să devină obișnuit, să nu mai fie observat. Totodată, așa cum și Schopenhauer sau Nietzsche observau, știind că ceea ce admirăm va dispărea îi conferă o componentă tragică. Acest lucru se vede în contrastul emoțiilor intense de bucurie și al celor melancolice, exemplu în acest sens fiind abundența de teme și motive florale care, de cele mai multe ori, despre acest lucru vorbesc: fugit irreparabile tempus. 

Nu în ultimul rând, din punct de vedere psihologic, lipsa, dispariția sau schimbarea unui lucru ne face să îl valorificăm mai mult, raritatea fiind un principiu care primează în fața importanței. 

Dacă ieșim din zona timpului trecător, din punct de vedere al atemporalității, frumosul poate fi înțeles și ca armonie sau chiar simetrie, atribute apreciate încă de pe vremea Greciei antice. Formele ideale de frumos, așa cum le considera Platon, nu erau dependente de timp tocmai pentru că ele coborau din Lumea Ideilor. Pe de altă parte, estetica modernă și postmodernă tinde să acorde o importanță crucială culturii, istoriei, valorilor și chiar tendințelor de moment în înțelegerea ideii de ideal în frumusețe, lucrurile stând foarte diferit în ceea ce oamenii pot considera frumos, banal sau chiar urât. 

Schimbările istorice ale standardelor estetice

În Antichitate și Renaștere, idealul de frumos era bazat pe proporții, simetrie, ordine și echilibru. În acest caz, frumosul era sinonim cu ordinea și armonia. În tratatul pierdut al lui Polykleitos, el explică proporțiile ideale ale corpului uman. Acesta trebuia redat după raporturi matematice precise în reprezentările sculpturale. Având în vedere acest lucru, corpul uman era văzut ca un microcosmos perfect, asemănător unui standard al frumuseții universale. Pe acest fond, și în Renaștere, prin neoplatonismul ficinian, ceea ce contează în continuare rămâne armonia. Leonardo da Vinci înscrie corpul uman folosind principii ale lui Vitruvius, arătând cum el poate fi înscris atât într-un cerc, cât și într-un pătrat, pe baza proporțiilor vitruviene. În pictură, secvența lui Fibonacci este folosită pentru a construi compoziții echilibrate și armonioase, așa cum face, spre exemplu, Michelangelo în Crearea lui Adam. Aceste idealizări sunt vizibile și în statuia lui David, a aceluiași artist, care respectă anatomia umană și canonul antic, dar și în numeroase alte opere picturale unde compozițiile sunt ordonate, iar personajele sunt idealizate și îndepărtate de dezordinea și hazardul cotidian. 

În perioadă modernă și în contemporaneitate, valorile se răstoarnă. Arta începe, începând cu secolul XIX, să surprindă nu doar frumosul în sens convențional, ci și urâtul, bizarul, absurdul sau banalul. Acest lucru apare și ca urmare a revoluțiilor industriale și sociale, apariția fotografiei sau chiar crizele „de sens” din epocă, crize care au dus la o nevoie de a reprezenta și realitatea interioară. Frumosul devine plural, personal și, implicit, subiectiv. Artiști ca Picasso, Kandinsky și Brâncuși încep să ignore proporțiile și armonia, în cazul lui Picasso spațiul fiind complet deconstruit, corpurile fiind distorsionate prin poliperspectivă și geometrizare. Un pai mai departe este făcut apoi de dadaiști, care reacționează puternic la absurdul războiului și la ascensiunea ideii de capitalism, și încep să ironizeze frumosul reușind prin acest lucru să dea o dimensiune mult mai provocatoare artei. Nu în ultimul rând, suprarealismul, prin nume precum Salvador Dali sau Rene Magritte, aduc în atenția publicului o artă care redă bizarul, neliniștea, visul și stranietatea, depășind cu mult canoanele „clasice”. 

Astăzi, frumosul este găsit în imperfecțiuni, în colaje și materiale neobișnuite, în opere cu aspect nefinisat. Ideea și mesajul devin mai importante decât forma, iar frumosul este un efect secundar, uneori accidental, lucru care poate fi văzut și ca o revizitare într-o cheie nouă a principiilor platoniciene: dacă doar lumea ideilor este cea perfectă, noi tinzând către aceasta prin ceea ce creăm, atunci conceptul din spate ar trebui să primeze. În aceste căutări perpetue, instanțe precum graffiti-ul, arta urbană sau fotografia de stradă surprind frumusețea unor momente trecătoare, ale haosului urban, a detaliilor ignorate de obicei. 

Arta dincolo de estetic 

Multe opere de artă își păstrează forța datorită ideilor sau mesajelor puternice pe care le transmit, nu doar pentru aspectul lor plăcut. De exemplu, „Guernica” de Pablo Picasso șochează prin stilul său fragmentat și aparent dezordonat, dar rămâne relevantă pentru că denunță ororile războiului și devine simbol universal al protestului împotriva violenței. În acest caz, ideea și mesajul social transcend orice criteriu de frumusețe tradițională. 

În același timp, arta devine parte din identitatea și memoria colectivă a unei comunități atunci când operele ei devin simboluri recunoscute și purtătoare de semnificații. , Pentru noi, „Coloana Infinită” a lui Brâncuși nu este doar o sculptură celebră, ci a devenit un simbol național asociat cu aspirația, continuitatea și spiritul poporului. Pe plan internațional, pictura „The Starry Night” de Van Gogh este mult mai mult decât o imagine frumoasă: ea evocă sensibilitatea și suferința artistului și, totodată, devine un reper vizual pentru cultura occidentală. Astfel, operele de artă influențează modul în care o comunitate își vede trecutul, își construiește prezentul și își proiectează viitorul. 

Artiștii moderni și contemporani explorează adesea zonele greu de reprezentat, precum emoțiile, traumele sau gândurile subconștiente. Marina Abramović folosește performance-ul ca pe o formă de artă în care limitele fizice și psihice devin vizibile pentru public, așa cum a fost piesa „The Artist Is Present”, în care simpla prezență și contactul vizual cu vizitatorii au generat emoții intense și reflecții despre vulnerabilitate și umanitate. Arta poate fi, deci, și un canal pentru aspectele intangibile ale existenței. 

Arta care rezistă timpului oferă societății un spațiu de reflecție, dialog și autodepășire, depășind simpla plăcere estetică. Relu Bițulescu propune un astfel de dialog prin seria lui de beizadele, care sunt realizate din table ruginite peste care el pictează portretele unor „prinți de tinichea”. Nu în ultimul rând, arta devine nu doar decorativă, ci fundamentală pentru dezvoltarea personală și culturală, stimulând gândirea critică și consolidând memoria colectivă a unei comunități. 

Frumosul este, fără îndoială, ceea ce atrage ochiul și sufletul la prima vedere, însă ceea ce cu adevărat rămâne după ce dispare este mult mai subtil și complex. Este ideea care persistă, emoția care reverberează, sensul care continuă să ne provoace și să ne modeleze. Arta nu trăiește doar prin formele sale plăcute, ci prin puterea de a stârni gândirea, de a crea legături între oameni și timp, de a ne aminti cine suntem și ce prețuim. Dincolo de estetica efemeră, rămâne un dialog viu între creator și privitor, o reflecție continuă asupra lumii și a noastră înșine. 

Așa că, poate, ceea ce rămâne după ce dispare frumosul este tocmai începutul unui alt fel de frumusețe, cea a înțelegerii și a conexiunii profunde. 

Drd. Andrei Fășie