De la cămașă de lucru sau de sărbătoare purtată de femeile de la sat, ia a devenit un simbol național, dar și un artefact cultural regăsit astăzi în muzee, galerii și chiar copiat de case de modă internaționale. Întrebarea de fond este: cum și când se produce această trecere? Este ia o piesă artistică în sine sau un vehicul pentru alte discursuri artistice? În cultura României, ia este unul dintre elementele de patrimoniu intangibil care, așa cum spunea și Mircea Malița, „(...)ne scoate din domeniul artei și ne duce în acela al istoriei”. A urmări parcursul acesteia în istorie înseamnă a urmări, într-o formă sau alta, chiar evoluția istorică a spațiilor istorice unde ia reprezintă chiar partea centrală a costumului popular românesc. 

Astăzi, ia trece de multe ori pragul instituțiilor de artă și cultură, trecând dintr-un domeniu util într-un domeniu expozițional. Acest lucru se întâmplă deoarece iile poartă în țesătura lor nu doar istorie, ci și elemente simbolice unice, iar prin tehnicile de coasere și vârsta lor, pot fi considerate chiar rare, lucruri care le califică fără echivoc în categoria obiectelor de patrimoniu.

De la stofă la statement

Trecerea de la piesă etnografică la obiect artistic implică un proces de reinterpretare. Artiști contemporani se raportează la ie nu ca la un „obiect muzeal”, ci ca la un cod estetic, simbolic sau politic pe care îl pot rescrie. Despre asta a fost vorba și în proiectul The Living Thread, un proiect lansat în luna mai, 2024, în cadrul Romanian Creative Week, unde comunitățile românești din țară și diasporă au fost invitate să contribuie colectiv la „însămânțarea” unei ii. Inițiativa a presupus crearea unei ii colective, la propriu: o piesă de vestimentație tradițională pe care zeci de participanți din România și din diaspora au fost invitați să o coasă, fiecare adăugând un motiv, un fir, o culoare sau un mesaj. Această „însămânțare” simbolică a iei a transformat broderia într-un act de memorie și apartenență, dar și de revendicare a unei identități culturale fluide, aflate între rădăcină și deplasare. Ia nu mai este, astfel, un obiect de vitrină, ci o suprafață de scriitură colectivă, în care gestul meșteșugăresc devine expresie artistică contemporană. Prin această practică, proiectul resemnifică ia ca spațiu al reîntâlnirii dintre generații, comunități și perspective. Tradiția devine aici o platformă de colaborare, iar estetica broderiei capătă valențe sociale, politice și afective.

Un alt exemplu este Zoe Vida Porumb, care activează încă din anii 70 în domeniul artelor textile, fiind recunoscută pentru modul în care integrează broderia tradițională maramureșeană în arta contemporană. În lucrările sale diverse, de la tapiserii la instalații sau volume textile, elementele decorative ale iei sunt transformate în compoziții abstracte, dar recognoscibile, în care firul devine linie, iar ornamentul, structură conceptuală. Pentru artistă, broderia este o formă de scriitură culturală, un alfabet vizual prin care recuperează tradiția și o aduce în dialog cu estetica contemporană. Astfel, motivul ornamental specific iei se eliberează de funcția sa utilitară și devine purtător de sensuri multiple, personale, feminine, și comunitare.

Exponat, simbol sau fetiș? Riscurile esteticizării 

Odată introdusă în spațiul galeriei sau în circuitul expozițional, ia riscă să fie ruptă de contextul său originar, unde ea vorbea despre muncă, sărbătoare, sau despre apartenența afectivă la o comunitate. Transformarea ei într-un obiect estetic expus pe perete sau într-o imagine reprodusă la nesfârșit implică o tensiune reală între valoarea simbolică și efectul de consum vizual. În lipsa unei contextualizări critice sau afective, ia poate deveni un simplu semn identitar decorativ, un „cool object” al memoriei colective, dar golit de complexitatea și intimitatea inițială. Când esteticul devine scop în sine, iar obiectul este reprodus fără reflecție, apare fetișizarea, un proces prin care simbolul cultural e extras din istorie și transformat în marfă. Riscul esteticizării devine evident atunci când ia este redusă la fundal decorativ, de exemplu, în campanii publicitare, afișe sau vitrine care folosesc motivele iei doar pentru a genera efect vizual sau „autenticitate” instantanee. În aceste cazuri, ia nu comunică nimic despre apartenență, tradiție, muncă manuală sau despre corpul care a purtat-o, ci devine pură imagine.

În contrast, artiștii care abordează ia cu responsabilitate și profunzime reușesc să-i recupereze vocile multiple. Un exemplu este dat de Andreea Tănăsescu, creatoare a brandului și comunității La Blouse Roumaine, care promovează și reunește creatori de ii din România și diaspora. A jucat un rol-cheie în popularizarea iei, iar inițiativa ei a contribuit la instituirea Zilei Universale a Iei, sărbătorită anual pe 24 iunie. Tot ea facilitează ateliere prin care modele autentice de ie sunt cusute de artizani și purtate în contexte urbane, îmbinând tradiția cu designul contemporan, numele brandului fiind direct legat de lucrarea lui Henri Matisse. Broderia tradițională este astfel integrată în lucrări ce funcționează ca forme de arhivare afectivă și corporală. În acest fel, firul brodat nu este doar ornament, ci o extensie a unei memorii personale și feminine, asemănătoare unui gest de recuperare, dar și de rescriere a trecutului. Astfel, ia devine limbaj, nu decor.

La celălalt pol, simbolul devine fetiș atunci când este golit de funcție, replicat mecanic și convertit în suvenir. Piața obiectelor „tradiționale” vândute în aeroporturi, târguri turistice sau magazine de suveniruri oferă numeroase exemple de ii produse industrial, fără vreo legătură reală cu spațiul cultural care le-a generat. Aceste produse reproduc doar aparența, nu și experiența, ele fiind doar consumabile vizuale, nu fragmente de identitate.

Adevărata miză nu este dacă ia „merită” să intre în galerie, ci cum. Cum alegem să o privim, ce istorie spunem despre ea, ce context îi oferim și ce întrebări lăsăm deschise. Doar așa poate fi evitată estetizarea vidă și păstrată o legătură autentică între obiect, istorie și privitor.

Ia ca element pictural

În arta Celei Neamțu, ia nu mai este doar un obiect de port tradițional sau un simbol identitar, ea devine temă plastică, motiv pictural și spațiu de expresie. În lucrările sale recente din 2023, artista propune o serie de compoziții în care iile românești din Bistrița-Năsăud și Huedin sunt reprezentate cu o atenție minuțioasă acordată broderiei, cromaticii și ritmurilor decorative. Ce devine vizibil în aceste imagini este o translație subtilă de la funcția inițială de îmbrăcăminte la statutul de „icoană culturală”, ridicată la rang de simbol plastic.

În Bistrița-Năsăud pe fond albastru și Bistrița-Năsăud pe fond roșu, compoziția pune accent pe textura ornamentală a iei, pe construcția sa geometrică și pe varietatea cromatică, evocând nu doar o piesă vestimentară, ci o întreagă memorie vizuală a locului. Fondul uniform (albastru, respectiv roșu) scoate în evidență forma sculpturală a cămășii, iar lipsa figurii umane mută accentul de la corp la simbol. Ia devine astfel purtătoare de sens autonom, un „personaj” cu identitate proprie în cadrul picturii.

În Huedin – Petice de frumos din cămașa veșniciei, Cela Neamțu recurge la o reprezentare mai fluidă, aproape poetică, a iei, unde volutele mânecilor, detaliile broderiei și inserțiile decorative creează un efect de compoziție în mișcare. Titlul însuși sugerează o viziune asupra iei ca arhivă afectivă și etern feminină, „cămașa veșniciei” nu doar ca metaforă, ci ca manifest vizual.

Aceste lucrări oferă o alternativă subtilă la estetizările goale sau la exploatările comerciale ale iei. Fără a teatraliza obiectul sau a-l izola în artificialitate, Cela Neamțu îl transformă într-un câmp vizual dens, în care ornamentul devine limbaj, iar tradiția o formă de pictură în sine. Ia pictată nu mai este purtată, ci contemplată. Și totuși, prin culoare și ritm, ea continuă să trăiască.

Parcursul iei de la obiect funcțional la simbol cultural și apoi la temă artistică dezvăluie nu doar complexitatea acestui artefact, ci și responsabilitatea pe care o avem atunci când îl expunem, reinterpretăm sau reproducem. Intrarea iei în galerie nu trebuie să însemne doar o schimbare de registru estetic, ci o recontextualizare care păstrează legătura cu memoria, comunitatea și gestul originar al creației. Mai mult decât un simplu obiect de privit, ia poate deveni o platformă de dialog între trecut și prezent, între tradiție și creație. Nu valoarea ei simbolică este cea care trebuie pusă sub semnul întrebării, ci modul în care alegem să o activăm: ca suprafață decorativă sau ca spațiu de sensuri, ca pretext vizual sau ca text cultural.

Ph.D. Researcher Andrei FĂȘIE

Regina Maria în ie, împreună cu Regele Mihai copil