Acolo unde virtuozitatea se întâlnește cu profunzimea expresiei, unde puritatea sunetului ademenește publicul cu promisiunea unui concert de neuitat, acolo îi regăsim pe Răzvan Stoica. Muzicianul, considerat unul dintre cei mai buni violoniști din Europa, a primit recunoașterea internațională la o vârstă fragedă, cu o elegantă modestie, iar în 2009 a obținut rara onoare de a cânta la vioara Stradivarius *Ex-Ernst* (1729). Capodoperă a lui Antonio Stradivari din perioada sa de aur și una dintre puținele asemenea instrumente care mai pot fi ascultate astăzi în concert, instrumentul îi oferă lui Răzvan Stoica libertatea de a transcende limitele obișnuitului. Alături de sora sa, pianista Andreea Stoica și de ansamblul Kamerata Stradivarius, muzicianul transformă fiecare apariție într-o întâlnire privilegiată cu sunetul care pare a transmite reverberații din secolele trecute. 

KAMERATA STRADIVARIUS la WIN Gallery, 18 mai 2026

WIN Gallery: Conectarea la un instrument muzical cere timp și răbdare, iar vioara este, prin natura ei, un instrument deosebit de dificil de stăpânit. Care au fost, pentru tine, pașii definitorii în crearea unei relații cu vioara?   

Răzvan Stoica: Fiind un instrument complet nenatural – spre deosebire de pian, la care te poți așeza și poți reda 3 note clare, fără niciun pic de dificultate, cum ar fi Do-Re-Mi – la vioară lucrurile stau fundamental diferit. Dacă iei o vioară în mână fără niciun pic de pregătire, nu vei putea reda 3 note, vei obține cel mult o scârțâială. Este imposibil să începi vioara fără un pic de îndrumare, studiu și direcție, în special la mâna dreaptă care ține arcușul și care se mai numește „coroana de sunet” a instrumentului. Și la mâna stângă, unde se pune degetul, este aceeași situație, totul depinde de modul în care ții degetele, felul în care apeși cu părul acela de cal de pe arcuș și presiunea pe care o pui supra corzilor, felul în care tragi arcușul pe coardă... Totul este infinit mai dificil, de aceea în primele două săptămâni, după ce am primit de la părinți vioara mult dorită – nu aveam mai mult de 4 ani – m-am jucat cu ea, dar nu am reușit să o „dibuiesc”, să-i dau de cap. Cu toate astea, devenise jucăria mea preferată. Și chiar era aproape ca o jucărie, din moment ce, în funcție de cât de mic erai, aveai posibilitatea de a cânta pe o vioară-sfert, vioară-jumătate sau vioară întreagă. Toată ziua o trăgeam de corzi, scârțâiam la ea, îl rugam pe taică-miu să-mi pună concerte pe casetă și mă uitam la cum țin marii violoniști instrumentul în mână. 

Ulterior, tatăl meu m-a dus la un coleg de-ai lui, din liceul George Enescu, cel care m-a învățat să trag primele note pe vioară. A fost foarte greu, era ceva complet nou și neobișnuit pentru un copil de 4 ani și jumătate, dar mi-a plăcut și am vrut mai mult. Când am intrat la preșcolari, am început să studiez mai mult, dar tot cu o oarecare obsesie. Devenise joaca preferată și-mi aduc aminte că aveam foarte mulți membri ai familiei care îi întrebau pe părinți „de ce nu iese și copillul ăsta să se joace afară?”. Copilul respectiv își dorea să cânte la vioară, asta era ambiția și plăcerea mea cea mai mare atunci. Am avut noroc de niște părinți foarte deschiși și flexibili, complet nerestrictivi, care mă încurajau să mă joc, dar eu tot ce voiam era să mă retrag în cameră să studiez. 

KAMERATA STRADIVARIUS la WIN Gallery, 18 mai 2026

WIN Gallery: Simți că, în prezent, vioara încă exercită aceeași „vrajă” în viața ta de zi cu zi? Te ajută să te recalibrezi sau simți nevoia să iei o pauză de la ea? 

Răzvan Stoica: O să pară exagerat, dar și în ziua de astăzi vioara mă ajută să mă recalibrez, să-mi găsesc forța și energia creatoare, să fiu eu. În perioada aceasta – de la începutul lui 2026 și până acum, odată cu debutul verii – programul meu a fost unul extraordinar de încărcat. Am avut călătorii nesfârșite, turnee în țară și străinătate, concerte, repertorii, sesiuni de predare pentru diverse masterclass-uri, și îmi dau seama că, după foarte multe drumuri, după foarte multe zboruri, cel mai relaxant lucru este tot să-ți iei vioara și să cânți liniștit. Se oprește stresul, se opresc grijile cotidiene, dispare totul și rămâne doar sunetul.  

Cât despre a lua o pauză de la vioară, parcursul acestei cariere nu-ți permite să ai perioade când nu poți studia sau când poți lăsa instrumentul pentru mai multe zile acasă. Ești un fel de atlet care trebuie să rămână într-o formă fizică și psihică de studiu permanentă. Altfel nu te poți urca pe scenă, nu poți susține un concert, și chiar dacă îl susții iar concertul respectiv atinge un nivel acceptabil, orice critic de muzică te va desființa. Părinții mei au știut acest lucru, au trăit în familie cu muzica, rudele mele au fost muzicieni, bunica mea a terminat Conservatorul de la Paris, astfel că știau că nu este ușor, înțelegeau că nu există opțiunea de a lua „o pauză”.  Această profesie necesită ori o pasiune extremă, ori un pic de obsesie, deoarece este nevoie să ai un parcurs susținut și să înțelegi că, odată urmată, această cale va deveni viața ta.  

WIN Gallery: Ești un iubitor de artă și de frumos, cochetezi cu dirijatul orchestrelor, deții brevetul de pilot și te-ai transformat chiar și într-un colecționar care și-a deschis propriul muzeu în Olanda. Povestește-ne despre această „altă” față a ta.  

Răzvan Stoica: Sunt un om fascinat de frumosul care există sub toate formele sale în lume, așa cum am mai spus, dar și implicat în ceea ce mă pasionează. Lucrurile care-mi plac rămân acolo, în mine, iar cele care mă fascinează deschid noi capitole în viața mea, cum a fost zborul. Am descoperit târziu zborul și pasiunea pentru avioane, prin intermediul unui prieten pilot din Olanda. Am urmat școala de pilotaj și mi-am luat licența tot acolo, pe avioane de mici dimensiuni, ultra-ușoare. Este un hobby pe care îl cultiv în continuare și îmi place să pilotez împreună cu prietenul de care-ți spuneam, ne plimbăm uneori cu avionul pe plaiurile Germane și Olandeze. 

Printre celelalte, să le zicem „hobby-uri” ale mele se mai numără și dirijatul orchestrelor. Deja am câțiva ani de când fac asta, am la activ multe concerte ca dirijor și solist, îmi place aparatul orchestral, îmi place complexitatea pe care o poate transmite o orchestră pe diferite voci. Iar faptul că tu, pe vioară, ești într-un fel limitat tehnic la cele 4 corzi, în momentul în care ți se permite accesul la un aparat orchestral cu 30 de viori, cu 20 de suflători, cu corzi grave, în momentul acela atingi punctul maxim de creativitate muzicală pe care l-ai putea atinge vreodată. Să poți să transmiți asta muzicienilor, iar ei să poată transmite asta mai departe publicului e o senzație care nu poate fi descrisă în cuvinte. 

Legat de muzeul din Olanda, am început cu o clădire pe care am decoperit-o plimbându-mă pe străduțele unui orășel din provincia Gelderland, o clădire despre care nu știam nimic dar care dintr-o dată părea că mi se deschide, fascinant, în față. Am aflat că era un fost grajd din 1780, refăcut complet, dar în care nu se mai afla nimic. Astfel, am reușit să pun la punct un plan cu autoritățile orașului `s-Heerenberg pentru o sală de studiu în care să aducem un pian și viori pentru repetiții, să avem acustică bună. Am reușit să punem la punct un muzeu care inițial a fost o sală de repetiții în care am început de fapt primele pregătiri pentru concertele din Olanda alea Kameratei. Dacă stau bine să mă gândesc, acolo a luat de fapt naștere Kamerata Stradivarius.

Muzicianul Răzvan Stoica alături de KAMERATA STRADIVARIUS 
la WIN Gallery, 18 mai 2026

WIN Gallery: Se spune că există o legătură aproape spirituală între un muzician și instrumentul său. Cum ai descrie relația personală cu vioara Stradivarius?

Răzvan Stoica: Așa este, relația pe care o ai cu vioara depășește, într-un fel, nivelul rațional, este o relație profundă, emoțională, intimă aș putea spune. Dar pentru a înțelege relația mea cu vioara Stradivarius, trebuie să privim dincolo de istoria acestui instrument. „Revoluția” tehnică petrecută în domeniul lutieriei, în secolele XV – XVI la Cremona, în Italia, a culminat cu Nicola Amati, celebrul maestru lutier care a venit cu o modificare impactantă – a micșorat corpul viorii dar a mărit cutia de rezonanță. Mai mult, a lungit gâtul viorii cu 3 cm și tastiera viorii tot cu vreo 3 cm, astfel că, în perioada romantică, ne-a fost permis să putem cânta și interpreta repertorii mai dificile, de virtuozitate, polifonice, pe care înainte nu puteai să le faci. Apoi a venit Antonio Stradivari, elevul lui Amati, care a îmbunătățit vioara și a ridicat-o la rang de perfecțiune. Stradivari a fost un tipicar, un perfecționist în adevăratul sens al cuvântului, fiecare latură a viorii fiind executată la milimetru, conform dorințelor lui. Nu a lăsat nimic la voia întâmplării, iar modul în care a construit viorile nu este văzut astăzi doar ca o perfecțiune a tehnicii lutieriei, ci și-a adus aportul printr-un secret al lui care constă în lacul utilizat, în tipul de lemn, în stilul de asamblare a viorii și pentru care e recunoscut până în ziua de azi. Mai mult, viorile lui sunt imposibil de replicat iar tehnica sa, oricât de mult au încercat specialiștii și laboratoarele să o deslușească, a rămas în continuare secretă.       

Când pui mâna pe o astfel de vioară, simți o energie, o vibrație specială, din punctul meu de vedere. Acest instrument nu este o bucată de lemn, e un suflet. Când devine o prelungire a corpului tău, o parte din tine, abia atunci ajungi să o cunoști și să o iubești cu adevărat. Și o voi mai avea 25 de ani, anul acesta în martie mi-a fost extinsă perioada în care am dreptul să cânt la ea. De ce e important să poți avea acces la un astfel de instrument pe o perioadă mai lungă de timp? Deoarece orice violonist care a cântat pe o asemenea vioară își lasă „amprenta” asupra lui. Vioara are o „cămașă de sunet” care se înmagazinează în cutia sa de rezonanță, o memorie a sunetului care se impregnează în lemn și deja cea la care cânt eu, Ex-Ernst 1729, are formată acea „amprentă” muzicală a mea.    

Marinela Măntescu-Isac, STATIC NATURE WITH CHRISTMAS 
CHRISTMAS AND VIOLIN, oil on canvas, 2012

Irina Stoenescu, președinte WIN Gallery, 
alături de membrii KAMERATA STRADIVARIUS, 18 mai 2026

WIN Gallery: Festivalul „Stradivarius la Domeniul Cantacuzino” revine pentru cea de-a IV-a ediție și transformă ruinele vechiului castel de la Florești într-o sală de concert în aer liber. Ce reprezintă pentru voi experiența acestui festival și cum percepe publicul muzica clasică în aer liber?  

Răzvan Stoica: Acest festival s-a născut din dorința de a aduce muzica clasică mai aproape de public. Așa cum bine știm, sălile fastuoase de spectacol creează o ușoară reticență, o reținere a publicului larg în fața ideii de a participa la actul artistic propriu-zis. Ei bine, noi am gândit acest festival ca pe unul dintre puținele proiecte culturale din România care transformă concertul într-o experiență în aer liber, în relație directă cu arhitectura, lumina și atmosfera locului. Ediția din 2026 propune două seri cu identitate artistică distinctă, instrumente istorice de patrimoniu și un dialog constant între muzică și arhitectura Domeniului Cantacuzino. O noutate a ediției din acest an este poziționarea diferită a scenei, gândită de această dată pentru a pune în valoare trei repere ale Domeniului: Nimfeumul, Turnul de Apă și ruinele Palatului Micul Trianon.

Sâmbătă, 27 iunie 2026, începe „Dialogul viorilor legendare”, vioara Stradivarius Ex-Ernst 1729 pe care voi cânta eu și vioara Niccolò Gagliano din 1755 pe care va cânta maestrul Remus Azoiței, profesor la Royal Academy of Music din Londra, cu studii la Juilliard School din New York și Royal Academy of Music.  

Duminică, 28 iunie 2026, este seara dedicată împlinirii a 270 de ani de la nașterea lui Wolfgang Amadeus Mozart și propunem cu această ocazie un program centrat pe echilibru, transparență și expresivitate clasică. În centrul serii se află Concertul nr. 23 pentru pian și orchestră în La major, K. 488, solistă fiind pianista Andreea Stoica, artistă fondatoare a festivalului, cu o carieră concertistică internațională de excepție, care a lucrat de-a lungul timpului cu mari maeștri precum Maurizio Pollini, Paul Badura-Skoda și André Previn. Și, mai presus de toate, este sora mea, deci e un dublu privilegiu să împart scena cu ea.