Într-o după-amiază de vară petrecută la Cincu, în partea de nord a județului Brașov, a avut loc un interviu spontan, un dialog despre căutări, reflecții și legături nebănuite care s-au format între Spania și România. Reafirmând angajamentul WIN Gallery de a promova arta și artiștii în diverse contexte și locații geografice de pe tot globul, această întâlnire a scos în evidență magia și valoarea creației ieșite din tiparelor obișnuite. În fața muzeului „Fuga Lolelor”, în curtea bisericii evanghelice, doi fotografi spanioli, vizibil emoționați și ușor timizi, au început să vorbească despre călătoria lor prin România, despre căldura cu care sașii din Cincu i-au primit și găzduit și despre ce înseamnă cu adevărat să lucrezi la un proiect de o asemenea anvergură precum „Saxons of Transylvania”.  De o modestie rară, Pascual Martínez și Vincent Sáez (cunoscuți sub numele artistic Pascual+Vincent) au lucrări expuse în colecții precum MoMA, Tate și Biblioteca Universității Yale. Cu toate acestea, atenția lor rămâne ferm îndreptată asupra comunităților și asupra conservării patrimoniului cultural.

Pascual: Am ajuns pentru prima dată în România, la București, în 2014, în cadrul unei rezidențe artistice. Acela a fost momentul în care am început să descoperim cultura românească. De fapt, e amuzant cum a pornit totul de la o alegere aparent întâmplătoare – descoperisem cu puțin timp în urmă două programe de rezidență artistică în Europa, una în Islanda, o țară foarte frumoasă cu peisaje spectaculoase, și alta în București. I-am spus lui Vincent: „De ce nu mergem la București pentru această rezidență?”. Când a auzit, a rămas nedumerit, gândindu-se că nu știa nimic despre această țară. „În România?... Ce să facem acolo?”.

Ceea ce trebuie să înțelegeți despre noi este că singurele lucruri pe care le știam despre România se rezumau la câteva informații „risipite” despre contele Dracula, romi (sau țigani, cum am aflat că li se mai spune), despre regimul comunist și Ceaușescu. Dar oportunitatea asta parcă ne-a adus brusc lumină; am știut, uitându-ne unul la celălalt, că decizia era deja luată – urma să plecăm în România! Repet, nu știam prea multe despre societatea și cultura țării, așa că era un dublu eveniment: de ce să nu descoperim o lume care părea foarte departe de noi la momentul respectiv?

Vincent: Ideea noastră inițială era să încercăm să prezentăm un alt punct de vedere despre România, în termeni generali. De la asta am pornit și am început să ne gândim la un subiect relevant în primul rând pentru noi: relația pe care o au românii cu natura. Ce nu știam (și am aflat destul de repede, odată cu începerea programului de rezidență) era că majoritatea populației de imigranți din Spania, la acel moment, era de origine română. Așa că această căutare a scopului a devenit cu atât mai personală.

Pe măsură ce trecea timpul, apăreau în calea noastră o mulțime de oameni și se deschidea o multitudine de locuri spectaculoase în fața noastră. Am rămas, ce-i drept, mai interesați de natură decât de legendele despre Dracula, ceea ce s-a dovedit a fi o mișcare favorabilă proiectului fotografic. Altfel spus, pentru noi, miza acestui program de rezidență a devenit mai degrabă o chestiune legată de punerea în evidență a patrimoniului real și mai puțin analizarea unor legende care au evenit clișeu. În 2015, am decis să călătorim prin țară cu rucsacul în spate, cu autobuzul, trenul și mașina, și să trăim acele experiențe despre care am tot auzit, să cunoaștem o altă „față” a țării, alături de oameni diferiți, specifici fiecărei zone în parte. Ideea noastră era să vedem cum trăiesc oamenii și să stăm cu ei timp de trei zile, fără să interferăm în viețile lor de zi cu zi.

Pascual: Încă de la început, am stabilit câteva reguli stricte în legătură cu acest proiect fotografic itinerant: urma să interacționăm și să rămânem doar cu familii pe care nu le-mai întâlnisem până atunci; în prima zi urma să ne obișnuim unii cu ceilalți; în a doua zi urma să le facem fotografii, să aflăm despre obiceiurile lor, unde dorm, ce mănâncă etc. Iar în a treia zi era plecarea. Am stabilit acest program deoarece nu doream să ne atașăm prea mult de ei, fiind conștienți că acest lucru ar putea compromite obiectivitatea întregului concept.

WIN Gallery: Conceptul a depășit cu mult formatul unui documentar fotografic și a evoluat într-un efort autentic de a conserva patrimoniul imaterial. Cum au reacționat oamenii pe care i-ați întâlnit în această călătorie și ce v-a emoționat sau impresionat cel mai mult la ei?

Pascual+Vincent: În timp ce căutam familii la țară, care trăiau aproape de natură, într-un mod tradițional, s-a întâmplat ceva... să-i zicem, curios! În prima zi, oamenii nu știau ce să creadă despre noi, nu înțelegeau motivul pentru care doi spanioli au decis să călătorească prin România, făcând poze. Dar în a doua zi, când începeam propriu-zis să facem poze, deveneau mai încrezători, mai relaxați, observau că nu eram intruzivi cu aparatele noastre foto. Pur și simplu trăiam alături de ei, printre ei, în timp ce făceam poze în mod discret.

Iar în ultima zi se putea citi pe fețele lor tristețea, amărăciunea gândului că urma să plecăm. Am fost realmente impresionați, mai ales – conform „manualului” ospitalității românești, pe care am ajuns să-l cunoaștem în detaliu în cadrul acestui proiect – că multe familii au început să ne ofere legume din grădina lor, roșii proaspete, ardei, pere, brânză. Ne spuneau: „Vai, cum să vă lăsăm să plecați așa! Mergeți la Alba Iulia, aveți un drum lung de parcurs, ar trebui să mâncați ceva pe drum!” Cu ocazia asta, am creat un așa-zis „ciclu al legumelor”, în care luam aceste daruri de la o familie și le lăsam la următoarea familie pe care o întâlneam. Și am continuat să facem asta timp de multe luni. În 2015, am pornit din București și apoi am călătorit prin zonele din sudul României, înainte de a ne îndrepta spre Transilvania. Acolo, am continuat prin regiunile din jurul Brașovului și Sibiului și mai departe spre vest, către Munții Apuseni, Cluj, Maramureș, Bucovina. Firește, am ajuns în Dobrogea și în Delta Dunării, în Hunedoara și chiar și la Porțile de Fier. De-a lungul timpului, proiectul a devenit o modalitate de a călători prin România aproape fără un traseu fix, urmând oamenii, locurile și poveștile pe care le-am întâlnit pe drum.

Vincent: Privind înapoi, a fost un moment cu adevărat remarcabil, pentru că am avut această întâlnire cu Overlapse – o editură atât de importantă din Londra – și ei au decis chiar atunci, „on the spot” să ne publice primul nostru album foto cu imagini realizate în România. În același timp, simțeam că munca nu era terminată, documentarea tradițiilor românești abia începea...

Așa cum a observat Tiffany (n.r.: Jones), eram mai interesați de viața reală, de mediul rural și de tradițiile autentice. Până în perioada 2010–2015, România era cunoscută mai ales pentru Dracula, comuniști și alte elemente din cultura mainstream. Apoi, am apărut noi și am schimbat, într-un anumit sens, modul în care era percepută această țară.

Pascual: Și mai era ceva. Nu vizitasem niciodată România iarna, eram mereu acolo vara, de unde și titlul final și definitiv al primului nostru album foto, „The tree of Life is Etternally Green” (n.r.: arborele vieții este veșnic verde). Așadar, am discutat cu Tiffany și i-am spus că ne-ar plăcea să ne întoarcem acolo, iarna, pentru a experimenta, documenta și fotografia cum era viața în România în acel anotimp, la țară, precum și pentru a include aceste fotografii în albumul menționat. Am vrut să trăim iarna în România și, cu aceste noi fotografii, să încheiem capitolul cel mai important al proiectului.

Pascual: Marlene a înțeles imediat ce intenționam să facem cu a doua parte a proiectului dedicat patrimoniului românesc, care pe atunci se numea „Ultimii sași”, deoarece dorea – prin activitatea și descoperirile sale din Cincu – să realizeze un proiect similar. Așa se face că ne-a invitat la casa familiei sale pentru a discuta mai în detaliu despre o posibilă colaborare. Și atunci ne-a servit un castron de fasole, un gest pe care nu îl vom uita niciodată. Acela a fost, de fapt, începutul prieteniei noastre, acum aproape 10 ani. Nu ne-am întâlnit întâmplător, asta e sigur! A fost o întâlnire care, într-un fel, era menită să se întâmple.

Vincent: Încă de la început, Marlene a fost fascinată de proiect. A înțeles corelațiile, cronologia, legăturile cu vechile tradiții saxone și toate celelalte aspecte, pentru că și ea căuta același lucru, în aceeași perioadă. Ne-a deschis nu doar ușa casei sale, ci și pe cea a inimii sale. A început să ne arate toate arhivele importante ale familiei sale, vechile înregistrări, familia Balthes (bunicii ei), pe care i-am inclus în versiunea finală a expoziției. Când am descoperit istoria sașilor și a familiilor lor, ne-am dat seama că tot ce aveam la dispoziție pentru a înțelege această comunitate complexă erau hârtii, documente, lucruri pe care le puteam vedea sau citi. Acestea erau mărturii despre patrimoniu, biserică, școli, monumente – cu alte cuvinte, lucruri materiale. Nimic însă despre oameni sau despre aspectele spirituale care creează o comunitate în adevăratul sens al cuvântului. Din acest motiv, am încercat să prezentăm un alt punct de vedere cu privire la sașii din Transilvania și, într-un fel, să ne distanțăm de Dracula și de toate aspectele „comerciale” ale acestor legende. Și dacă nu i-am fi întâlnit pe soții Herberth, ar fi fost imposibil să ducem la bun sfârșit acest proiect așa cum am făcut-o. În forma aceasta.

WIN Gallery: Seria „Saxons of Transylvania” îmbină fotografia, materialul de arhivă, cercetarea și istoria orală într-o narațiune coerentă. Ce anume v-a convins că istoria sașilor transilvăneni trebuia povestită prin acest limbaj vizual anume?

Pascual+Vincent: Inițial a fost o chemare, a ținut de vocație, apoi a mai fost și o chestiune de timing, de sincronizare. Marlene era deja în procesul de redescoperire a istoriei strămoșilor ei înainte de a ne cunoaște. Ea reușise să readucă la viață vechile tradiții saxone, patrimoniul, meșteșugurile și prelucrarea lemnului. La acea vreme, împreună cu partenerul ei și viitorul soț, Alex, ea înființase „KrafMade”, o platformă de promovare a tehnicilor artizanale, cu accent pe lemn și textile, patrimoniu și slow-design. Relația noastră a devenit tot mai strânsă cu fiecare vizită în România, iar din acest motiv, ea a reușit să implice în proiect nu doar propria familie, ci întreaga comunitate. Iar subiectele pe care le-am abordat în discuțiile noastre credeți-ne că nu erau deloc ușoare! Dimpotrivă! „Sașii din Transilvania” documentează, de fapt, întoarcerea acestor oameni în anii ’90 și 2000, după ce fuseseră vânduți „kilogram cu kilogram” (n.r. paralela dintre prețul plătit pentru emigrarea sașilor transilvăneni și prețul cărnii pe kilogram) și deportați în timpul regimului comunist, pentru a fi salvați în străinătate. 

În spatele acestor povești se ascunde multă teamă, un sentiment de stigmatizare și o dramă a unei minorități dezrădăcinate. A fi sas în Transilvania este încă perceput, uneori, drept ceva străin sau incomod de către alte comunități locale.

Din acest motiv, în albumul foto, am decis ca fotografiile să fie ale noastre, dar textele care le însoțesc să provină de la oamenii ale căror povești le spunem. Iar pentru ei, acest lucru a reprezentat o eliberare, o mărturisire.